Будила бих се рано. У кући би већ био присутан мирис путера или нека мешавина различитих филова за торту. Сишла бих до кухиње, а мама вади из рерне тек испечену кору за омиљену торту моје сестре. Кенкаво питам па како то да је њој направила омиљену торту, а где је моја!? Теби је направила баба ролат „мачије очи“, каже она мало унервожено. Јутро бих провела у јурњави од бабине до наше куће, преносећи тањире, прибор и столице. Онда би ме стрефила креативност и почела бих да стављам салвете на сто, око тањира. Дошла би баба и говорила ми да није стављен стољњак, и како могу тако аљкаво да постављам сто. Онда бих оставила све тако напола, јер ми је већ досадило. Питала бих маму кад долазе гости, она би ми одговорила, ја бих избројала на прстима колико још сати има до тада. Звоне телефони(фиксни, са уфрћакним гајтаном, наравно), сви укућани јуре да се јаве, једна из кухиње, друга из дворишта, тата задњи излати из своје радне собе. Ту смо и ми, деца, из трпезарије у којој смо побацале играчке по тепиху, испод оног великог расклопљеног стола, искључиво за ово славље. Прва се јавим, онако крезуба, пошто сам била сам била најближа телефону. Онда ми тамо неки чика честита славу и каже „дај ми тату, душо“, дам тати слушалицу, сви се поново врате ономе што су до тад радили. Ја сам помало разочарана што ниједан телефонски позив није за мене, него за старије укућане и једва чекам да се појаве гости.
Свећа гори испод иконе, на комоди код телевизора. Већ је прошло подне, сви смо по нешто чалабрцнули, а ја сам највише колача појела. Мама ставља у оне мале слатке глинене и керамичне посудице разне салате и украшава их першуном, маслинама. Буду ту обично неке пасте од пасуља, патлиџана, нешто што може у сласт да се поједе с хлебом. Мама је поносна на своју досетљивост и нове идеје и на то како је уклопила рибу у празнични јеловник, баби баш и не годи што прасетина нема главну улогу. Мама јој објашњава да нам је посна слава, да би требало то да испоштујемо. После кратке препирке, баба ипак стави прасетину да се угреје у рерни, па буде ту и по који пилећи батак и свакаквих других мрсних ствари које је баба већ испланирала за своје госте. Тако се код нас живело, у две куће, увек са дуплим порцијама хране, дуплом количином идеја и замерки, дуплим навикама, али и слављима.
Слава би био дан кад бисмо се сестра и ја договорале да кажемо мами за ону кристалну вазу коју смо разбиле, за коју је она мислила да је само некако нестала. То би био дан праштања, и могле бисмо да исповедамо све своје грехе.
Тек кад помислих да се атмосфера мало смирила, опет би се сви узрујали, јер долази свештеник. Кад кажем сви, мислим на женски део породице. Онда би баба испричала ону своју догодовштину кад је рекла попу да пази да се не саплете на „попу“(оно што стоји као праг на капији). Онда би сви дочекали свештеника са огромним кезом на лицу, под утиском оне бабине приче коју чујемо већ сваке године на крсну славу.
Мама би додавала још колача на тањире с којих смо ми, деца, већ смазали оне који су шртчали. Послала би ме да донесем још по кашику и нож који фале. Чепркала бих по оној задњој, дрвеној фиоци иза фрижидера, у шпајзу.
Касније бих ја питала маму још сто пута када стижу гости и минуте бих бројала у секундама. Када би дошли гости, прво би се послужили кољивом, па би онда могла једна „љута“ за господу. Знало се где седи кум, кад се износи главно јело, а кад колачи. Причало се о свачему, обично о неким временима којих се ја ни не сећам. Прво би сви парови седели једно поред других, а онда после неколико чашица, мушка страна би приупиткивала тату о књигама, и где је пронашао ту и ту информацију из те те књиге, и да ли би можда могао да им нађе одакле потиче њихова породица, јер знају они да имају неког тетка тамо на југу… а жене би у исто време на другој страни стола гладиле непца неким кокос куглицама, ролатима, једна би тражила још танко парче торте, а друга би се извињавала што би да деранжира домаћицу да јој дода чинију с кољивом, које је толико сласно, да она мора да изволи и узме још једну кашичицу. И стварно је било тако. Јесте да је жито скувано пре Никољдана, али је изврсно. Како мама дода у смесу мало ораха, то баш буде фанатзија.
Једном, пре него што је дошла до ове посне идеје, мама се досетила да направи нешто што је обрадовало све госте, и њеном домаћинском умећу донело пуно похвала. Наиме, мама се поиграла оним модлама у које се ставља пудинг, тамо је ставила пихтије и боју за колаче. Тако су се те године јеле пихтије с обликом розе и зелених пудинга. Провиде ми се те успомене слабо кроз главу, као кроз онај пудинг што се тресао на славској трпези.
Онда би долазили други гости, неки од ових који су били ту већ које време, кажу да морају да крену, јер се већ ствара гужва. Баба никако не да да се квари атмосфера, па крене с гостима у кухињу да им покаже зимницу, и какве је све пекмезе она то кувала, и каже им да је сво воће из нашег воћњака.
Отпоздрављали бисмо госте, неки из просторије, неки бисмо изашли да их испартимо до напоље и пазили да пси не изађу на улицу.
Сећам се и година када је падао снег за нашу славу, али се то већ одавно не дешава. Наша породица нема славу као већина свечара, то није Св. Никола, Св. Јован или други свеци које обично славе породице у Србији. Наша крсна слава је Свети Климент. Људи се обично зачуде кад им то кажем, јер можда никад нису чули ко је он. Наша крсна слава се слави 8. децембра, то је Свети Климент епископ Римски. Занимљиво је да смо давно на поклон добили икону Светог Климента Охридског. Гледајући ту икону свакодневно у дневној соби, сматрала сам да је то заштитник наше куће, а не овај који се уствари слави 8. децембра. Каже се да је он основао први универзитет међу јужним Словенима, још у деветом веку, и познато је да је био један од ученика Ћирила и Методија, који су и проширили глагољицу као прво званично словенско писмо.
Сад сам у Букурешту сама, упалићу сутра свећу и поставити сто за све мртве и живе, да се поново окупимо, као некад. Ставићу и стољњак, не брините.
SLAVA este o sărbătoare tipic sărbească (se sărbătorește și în Macedonia de Nord, Muntenegru, Republika Srpska, Banatul românesc). Fiecare familie sărbătorește un Sfânt și este considerat protectorul familiei și al casei. O sărbătorim de obicei împreună cu alte rude și prieteni, acesta fiind cel mai important eveniment dintr-o familie sârbească, după Crăciun și Paște. Veți vedea în acest text că în familia mea nu este neapărat vorba de religie, ci de tradiție și de a fi împreună cu cei dragi.
M-aș trezi devreme. Mirosul de unt sau un amestec de diferite creme pentru torturi ar fi deja prezent în casă. Aș coborî in bucătărie, iar mama ar scoate din cuptor foile coapte pentru tortul preferat al surorii mele. Aș fi dezamăgită și aș întreba, unde este al meu!? Apoi mi-ar răspunde că bunica a făcut rulada mea preferată, „ochi de pisică”. Mi-aș petrece dimineața alergând din casa noastră până la casa bunicii, ducând farfurii, tacâmuri și scaune.
Atunci ar începe creativitatea mea să dea roade. Aș pune șervețelele pe masă, lângă farfurii. Bunica avea să vină să-mi spună că nu e pusă fața de masă. Apoi aș lăsa totul pe jumătate făcut, pentru că mă plictisisem. Aș întreba-o pe mama când vor veni oaspeții, și aș număra pe degete câte ore mai sunt până atunci. Telefonul suna întruna (cel fix, cu cablul în spirală, bineînțeles), toată lumea din casă se grăbește să răspundă, una aleargă din bucătărie, cealaltă din curte, tata venea ultimul din camera lui. Acolo eram și noi, copiii, în sufragerie, unde am împrăștiat jucăriile pe covor, sub masa pliabilă, special întinsă pentru această sărbătoare. Sunt prima care răspunde, pentru că eram cea mai aproape de telefon. Mă felicită un nenea prin telefon pentru „slava” noastră și spune „Vreau să vorbesc cu tatăl tău, dragă”. Îi dau tatei telefonul, toată lumea revine la ceea ce a făcut până atunci. Sunt puțin dezamăgită că pe mine nu mă caută nimeni și abia aștept să apară oaspeții.
Lumânarea ardea sub icoană, pe comodă, lângă televizor. Era deja trecut de amiază, toți am mâncat câte ceva pe repezeală, iar eu am mâncat majoritatea prăjiturilor. Mama pune în acele boluri mici de lut și ceramică diferite salate și le decorează cu pătrunjel și măsline. De obicei, erau niște salate de vinete sau fasole, ceva ce ar merge ca un antreu cu pâine. Mama este mândră de spiritul inventiv și ideile sale noi, de modul în care a introdus peștele în meniul de sărbători. Bunica nu e foarte entuziasmată, pentru că friptura de purcel nu va mai fi în centrul atenției. Mama îi explică că slava noastră este în timpul postului, și că ar trebui să respectăm asta. După o scurtă ceartă, bunica a pus purcelul să se încălzească în cuptor, și se vor mai găsi pe masa festivă și niște pulpe de pui și alte bunătățuri pe care bunica oricum le-a planificat deja pentru oaspeții ei. Așa am trăit noi: în două case, mereu cu porții duble de mâncare, idei și reproșuri duplicate, obișnuințe duble, dar și sărbători la pătrat.
Slava era ziua în care sora mea și cu mine i-am spune mamei despre vaza de cristal spartă, despre care ea credea că dispăruse. Era o zi de iertare și am putea să ne mărturisim toate păcatele.
Tocmai când am crezut că atmosfera s-a liniștit puțin, toată lumea s-ar agita din nou pentru că venea preotul. Când spun toată lumea, mă refer la partea feminină a familiei. Atunci ar începe bunica din nou cu povestea ei veșnică. Despre cum i-a spus popei să aibă grijă să nu se împiedice la prag.(În sârbă pragul de la poartă se numește „popă”, de aici și povestea amuzantă a bunicii). Atunci l-am întâmpina pe preot toți cu un zâmbet imens pe față, gândindu-ne încă la faza povestită de bunica, deși o auzeam în fiecare an.
Mama avea să adauge mai multe prăjituri pe farfuriile de pe care noi, copiii, am ales alea care ieșeau în evidență. M-ar trimite să mai aduc câteva linguri și cuțite care lipsesc. Atunci mă duceam până la cămară și deschideam ultimul sertar de lemn, cel de lângă frigider.
Mai târziu, aș întreba-o pe mama încă de o mie de ori când o să vină oaspeții și aș număra minutele în secunde. Când veneau oaspeții, mai întâi gustau coliva, apoi domnii luau câte o dușcă. Se știa unde stă nașul, când se servește felul principal și când vin prăjiturile. Se povesteau multe lucruri, de obicei întămplări despre care eu n-aveam habar, pentru că se întâmplaseră înainte să mă fi născut.
Când ajungeau, toate cuplurile se așezau așa pe perechi, unul lângă altul, iar după câteva pahare, bărbații l-ar întreba pe tata despre cărțile sale și unde a găsit informația cutare, l-ar ruga dacă poate să se intereseze să găsească de unde provine familia lor, pente că știu ei că au un unchi undeva acolo în sud… în același timp, femeile de pe cealaltă parte a mesei își mângâiau palatul dur cu niște biluțe de cocos, rulouri, una ar cere o altă felie subțire de tort, alta și-ar cere scuze pentru deranj, dar ar mai vrea, dacă poate cineva să îi dea bolul cu coliva, să ia o linguriță, pentru că e atât de delicioasă. Și chiar așa a și fost. Deși grâul a fost fiert înainte de Sf. Nicolae, a fost excelent. (În Serbia Sf. Nicolae se sărbătorește pe 19 decembrie, după calendarul iulian, atunci se fierbe grâul și se mânâncă cu zahăr, simplu, nu se face chiar collivă). Mama mai adaugă și nuci în colivă și devine fantastică.
Odată, înainte de a veni cu ideea asta a mâncărurilor de post, mama s-a gândit să facă ceva care i-a surprins pe toți oaspeții care i-au lăudat abilitățile gospodărești. Și anume, mama s-a jucat cu acele modele în care se punea budinca, în ele a pus piftii(răcituri) și colorantul alimentar. Așa că atunci s-au mâncat piftiile roz și verzi în formă de budincă. Mă uit prin amintirile astea transparente ca prin acea budincă tremurândă de pe masa festivă.
Apoi veneau alți oaspeți, unii dintre ei care erau acolo de ceva timp, spuneau că trebuie să plece, pentru că deja s-a aglomerat masa. Bunica nu lăsa să se strice atmosfera, așa că se duce cu oaspeții până la cămară, să le arate ce murături a pus, și să se mândrească cu colecția de gemuri, spunând că toate fructele sunt din livada noastră.
Ne-am lua rămas bun de la oaspeți, unii din cameră, unii ar ieși să-i conducă până la poartă, trebuia să avem grijă să nu iasă câinii afară.
Îmi amintesc de anii în care a nins de slava noastră, dar nu se întâmplă de mult timp. Familia noastră nu sărbătorește slava ca majoritatea, nu este Sf. Nicolae, Sf. Ioan sau alți sfinți care se sărbătoresc de obicei în Serbia. Slava noastră este Sfântul Climent. Oamenii sunt de obicei uimiți când le spun asta pentru că poate nu au auzit niciodată cine a fost. Slava noastră se sărbătorește pe 8 decembrie, Sfântul Climent Episcopul Romei. Este interesant că am primit icoana Sfântului Climent din Ohrid cu mult timp în urmă. Privind acea icoană în fiecare zi în sufragerie, am considerat-o a fi patronul casei noastre, nu cel sărbătorit de fapt pe 8 decembrie. Se spune că a fondat în secolul al IX-lea prima universitate a slovenilor din sud, și se știe că a fost unul dintre elevii lui Chiril și Metodiu, care au extins și scrierea glagolitică drept prima scriere oficială a slovenilor.
Acum sunt la București, singură, voi aprinde mâine lumânarea și voi pune masa pentru toți morții și vii care sunt departe, să ne întălnim din nou. Voi pune și fața de masă, nu vă faceți griji.
SLAVA is a typical Serbian celebration(it’s also celebrated in North Macedonia, Montenegro, Republika Srpska, Romanian part of Banat). Each family celebrates one Saint, and he is considered to be the protector of the family and of the house. We celebrate it usually with other relatives and friends, it’s the most important event in a Serbian family, after Christmas and Easter. You will see in this text that in my family it wasn’t really about the religion, but about the tradition and togetherness.
I’d wake up early. The smell of butter or some mixture of different cake fillers would already be present in the house. I would go down to the kitchen and mom would remove the baked crust of sister’s favourite cake from the oven. I would be disappointed and ask, where is mine!? Then she answered that grandma made my favourite Cat’s eyes roll cake. I would spend the morning chasing from my grandma’s to our house, carrying plates, tableware and chairs.
Then my creativity would startle and I would start putting napkins on the table, around the plate. Grandma would come and tell me that there’s no tablecloth. Then I would leave everything half-done, because I was already bored. I would ask my mom when the guests were coming, she would answer me, I would count on my fingers how many hours are until then. Phones are ringing (landline, with a twirled cord, of course), everyone in the house is rushing to answer, one from the kitchen, the other from the yard, father was coming the last out of his room. There are also us, the children, in the dining room where we threw toys on the carpet, beneath that large folding table, specialy for this celebration. I’m the first to answer, since I was the closest to the phone. Then some man congratulates me for our „slava” and says „I want to speak with your dad, honey”. I would give the phone to my dad, everyone goes back to what they did until then. I’m a little disappointed that no phone call is for and I can’t wait for the guests to show up.
The candle burns under the icon, near the TV. It was already past noon, we all ate a little bit of something. I ate the most cakes. Mom puts a variety of salads in those little sweet clay and ceramic bowls and decorates them with parsley and olives. There would usually be some eggplant or bean salad, something that can be eaten with bread. Mom is proud of her new ideas about fasting dishes and how she fit the fish into the holiday menu. Grandma is not really excited about that. It means that the roasted pig doesn’t play a major role anymore. Mom explains to her that our slava should be with fasting dishes and that we need to respect that. After a little quarrel, grandma puts the roasted pig in the oven, and there will also be some chicken all the other things that the grandma has already planned for her guests. That is how we lived: in two houses, always with double portions of food, double amount of ideas and reproaches, double habits, but also celebrations.
Slava would be the day my sister and I would arrange to tell mom about that crystal vase we smashed, which she thought had just disappeared. It would be a day of forgiveness, and we could confess all our sins.
Just when I thought the atmosphere had calmed down a little, then a priest was coming. Then the grandma would tell again her funny story she told to the priest to be carrefull not to slip on the threshold (in Serbian this thing is called „priest”(what stands as a threshold at the gate). Then we would welcome the priest with a huge smile on our faces, still thinking about our grandma’s story, even that we hear it every year.
Later, I would ask my mom a hundred more times when the guests will arrive and I would count the minutes in seconds. When the guests would come, they would first taste KOLJIVO (a sweet dish made of boiled grain, usually served on some religious holidays), and then the gentlemen would drink a glass of RAKIJA. It was known where the godfather sits, when the main course is served, and when the cakes. There were different disscusions, usually about some events which happened even before I was born. All the couples would sit side by side, and then after a few glasses of rakija, the male side would ask my dad about his books, and where he found this and that information, and if he could find where their family came from, because they know they have an uncle there in the south … at the same time the women on the other side of the table are stroking the hard palate with some coconut balls, rolls. One would ask for a thin slice of cake and the other would apologize for disconforting the housewife, but she would like one more spoon of koljivo. And it really was that way. Yes, the grain was cooked before Nicholas (In Serbia celebrated on 19th of December, by the old chalendar, a traditional date when you boil the grain) but it was always excellent. As mom adds some walnuts to the mix, it just becomes fantastic.
Once, mom thought of cooking something different, that pleased all the guests, and brought a lot of congrats to her household skills. My mom played around with those pudding-making models, she put aspic and cake color there. So, pink and green aspic „puddings” were eaten that year. I remember those memories weakly through my head, like through that pudding shaking on a celebratory table.
Then other guests would come, some of them who had been there for some time, saying that they had to leave, because there was already crowded. Grandma could not spoil the atmosphere, so she went with guests to the pantry to show them what kind of jam she cooked, and told them that all the fruit was from our orchard.
I also remember the years when it snowed for our slava, but it hasn’t happened for a long time. Our family does not have slava like most families in Serbia, it is not St. Nicholas (Sv. Nikola), St. John(Sv. Jovan). Our slava is St. Clement. People are usually amazed when I tell them this because they may never have heard who he was. Our slava is celebrated on December 8th, it is St. Clement Bishop of Rome. Interestingly, we received the icon of Saint Clement of Ohrid long time ago as a gift. Looking at that icon everyday in the living room, I considered it to be the patron saint of our house, not the one actually celebrated on December 8th. He have founded the first university among the southern Slavs, in 9th century, and he was one of Cyril and Methodius pupil. These two extended the Glagolitic script as the first official Slovene letter.
Now I am in Bucharest alone, I will light a candle tomorrow and set the table for all the dead and the living ones who are far, to reunite us, as it once was. I’ll put a tablecloth, don’t worry.