Oвог пролећа сам добила позив да идем код сестре од тетке месец дана, да упијам немачки и чувам Оливера док они буду на годишњем одмору. Како мени треба само напоменути неко путовање и већ у мојој глави настају спискови, табеле и све организационе ствари како бих испланирала своју нову пустоловину, одмах сам тражила да купим карте.
Питате се можда ко је Оливер. Упознајте лепоту:
Мада се знамо још из Берлина, када сам их пре две године посетила, био је јако плашљив док се мало није навикао на мој глас, кораке и док се ја нисам навикла на његово мјаукање у 6 ујутру, не бих ли га нахранила. Све у свему, слаткоћа једна крзнава. Колико сам га само пута тражила по свим ћошковима, иза завеса, испод кревета у страху да ми се није провукао кроз ноге и изашао из стана, на балкон или ко зна где. Он је само увек био вештији и налазио боља места за скривање, није било шансе да га предухитрим.
Тако је почела моја баварска авантура и била је чаробна. Наиме, прве вечери ми је сестра објаснила како, шта и где, све ми је деловало толико организовано, али је требало да сама све то проучим и осетим. Као увод у целу ову пустоловину, оставила ми је енглеско-баварски речник, више ради занимљивости и како бих схватила да Hochdeutsch(стандардни немачки) није уопште баук. У том речнику нађoх ово, мало је рећи да се и даље мучим са изговором.
Знала сам да идем у тако типичан крај и јако сам била узбуђена да упознам сва та места и аутентичност Баварије. Очекивала сам да сретнем на сваком ћошку пекаре које продају переце, ђевреке, да видм бициклисте, дивне катедрале и дрвене детаље на кућама, и пиво, много, много пива. Нисам ни слутила да ћу наићи на толико зеленила. Свуда. Свеж ваздух, толико другачији од загађеног Букурешта и Темишвара на који сам навикла. Паркови су им толико богати, да имаш осећај као да си у шуми, некако дивљи, али лепо очувани, сређени. Немци толико брину о животној средини, да ме је просто срамота одакле долазим.
Ово је обичан парк у неком обичном кварту, замислите каква је онда Енглеска башта о којој ћу вам причати у неком од наредних постова.
Нећете ми веровати да сам била узбуђена чак кад је требало да бацим смеће. Да! Зато што сам се осећала као прави одговорни грађанин 21. века. Наравно, није први пут да наилазим на селективно бацање смећа, али је ово био мој најдужи боравак у иностранству до сад, па сам чак остала под тим утиском још дуго после повратка. Вероватно ће сад неко помислити „Ако толико желиш да спасиш околину и рециклираш, можеш то и код нас“. Тако је, и трудим се што више, али није исто изаћи из стана и бацити иза своје зграде све у посебан контејнер, и ићи по Букурешту, тражити квартове у којима можеш посебно да оставиш стакло, на другом крају пластику, на трећем папир итд. О органском отпаду да и не говорим. Ствар која би требало одавно да буде присутна и не делује ми уопште компликовано, али ће код нас сигурно потрајати још дуго док се вратимо правим вредностима. Не бих да изоставим ништа од онога што сам тамо окусила, проњушкала, посетила, тако да ћу вам причати некако хронолошки, гледајући слике и присећући се тих 21 дана проведених у Баварији.
Тек сам вас увела у причу, и ово ће бити предугачак текст, тако да ћу га поделити на два, три дела.
Само да се вежем за наслов и оно од чега сам почела. Није се десило на почетку мог путовања, али је веома кратка и занимљива догодовштина да стане у ових пар редова којима желим да закључим овај први део баварске пустоловине. Кад сам остала сама са Оливером, сваки дан је био пун пешачења и вожње бициклом по разним деловима града.
Чинило ми се да га толико добро познајем, а да има још пуно тога што бих волела да видим и фотографишем. Тако сам пред крај боравка сазнала да се у Минхену налази вила Томаса Мана. Видела сам на интернету да је права архитектонска бомбона, али сам решила једног предвечерја и да јој се уживо дивим. Док сам стигла у тај део града, већ се скроз смркло и требало је проћи кроз неки парк, па онда још мало пешачити од парка. Нисам плашљива, у Минхену сам се осећала безбедније него на било ком другом путовању. Ово је био једини тренутак да сам се баш успаничила. На карти је парк деловао мали, али се није видело да је, уствари, на брду и да је требало сићи да би се изашло из парка. Све је деловало као у неком трилер филму, као у шуми, нигде никога, нигде никакав звук, само шумови ветра и лишћа. Онда сам решила да позовем своју сестру да ми прави друштво преко телефона. Није ми се јављала, онда је њен дечко подигао слушалицу и рекао да она спава. Наравно, наставио је да ми прави друштво и говорио ми да се вратим и колико сам луда, шта све не радим за литературу. Кренула је она, еј, да види кућу Томаса Мана, мож’ш мислити. Упела је! После напада панике, схавтила сам колико је тај кварт диван, пун неких буржујских кућа. Онда ми је било жао што нисам дошла у току дана, да видим то све без чкиљења, а наравно, тако бих избегла и ситуацију у којој сам се уплашила пустоши. Чињеница је да је Минхен јако миран град, чим мало одбегнеш од туристичке зоне, видећеш локалце који трче, шетају псе, али у каснијим часовима нема људи на улицама.
У том делу где је била вила Томаса Мана, видела сам упаљене светиљке у кућама и становима, али на улици никог. Вила је раскошна, горело је светло, успела сам да приметим богато присуство, а касније сам сазнала да у њој живи немачки предузетник и инвеститор, Александер Дибелиус. Јесте да је немачка литература освојила пуно Новеливох награда, али је тужно да кућа једног од њих није постала музеј, нека културна институција, у сваком случају није нешто у чему народ може уживати, већ је приватна вила. Држава је прихватила да прода културу за суму са пуно нула на крају. Затим је након пар година Немачка купила од Сједињених Америчких Држава кућу Томаса Мана из Калифорније којој је било планирано рушење и тиме је као спасла оно што је ономад продала.
”Așa a început aventura mea bavareză și a fost mirifică.
Primăvara aceasta am primit invitație de la verioșoara mea, să merg să îi vizitez la München, să abosrb germana prin toți porii și să am grijă de Oliver în timp ce ei vor fi în concediu. Cum mie nu trebuie să îmi spui de două ori când vine vorba de călătorii, imediat încep să fac liste, tabele în cap și să organizez totul pentru acel drum, așa a și fost, imediat am început să caut bilete.
Acum vă întrebați cine e Oliver. Faceți cunoștință cu frumusețea:
Deși ne cunoaștem deja din Berlin, când am fost să îi vizitez acum doi ani (când nici prin cap nu îmi trecea că voi studia germana), era atât de fricos până nu s-a obișnuit cu vocea mea, cu pașii altei persoane și până m-am obișnuit eu cu mieunatul său la 6 dimineața. Alarma de foame. Oricum, o dulceață blănoasă. De câte ori nu l-am cătuat prin toate colțurile, după perdea, sub paturi, crezând că a ieșit din apartament, pe balcon sau cine știe unde. Adevărul e că a fost doar mult mai inventiv decât mine și găsea tot timpul un alt ascunziș, nu aveam șanse cu el, era teritoriul său.
Așa a început aventura mea bavareză și a fost mirifică. În prima seară, verișoara mi-a explicat ce și cum, pe unde, totul mi s-a părut atât de organizat, dar trebuia să cercetez și să descopăr totul singură ca să mă conving. În loc de introducere în toată acestă aventură, mi-a dat un dicționar englez- bavarez, mai mult ca să mă uit din curiozitate și ca să îmi dau seama că Hochdeutsch(germana standard) nu e deloc „baubau”. În acel dicționar am găsit asta, și e puțin spus că încă mă chinui să pronunț cuvântul fără pauză.
Știam că merg într-un spațiu atât de tipic, și am fost foarte entuziasmată să cunosc toate acele locuri și autenticitatea Bavariei. Mă așteptam să întălnesc multe brutării în care se găsesc Brezel (covrigi), să văd bicicliști, catedrale superbe și detalii de lemn pe case, și bere, multă, multă bere. Totuși, nu mă așteptam că voi vedea atât de mult verde în fața ochilor. Peste tot. Aer proaspăt, atât de diferit de cel cu care m-am obișnuit la București și Timișoara. Parcurile lor sunt atât de bogate încât ai impresia că te afli într-o pădurice, puțin sălbatice, dar frumos aranjate și întreținute. Nemții au atât de multă grijă de mediul înconjurător, încât mi-e rușine din ce țară vin.
Acesta e un parc obișnuit dintr-un cartier obișnuit, imaginați-vă atunci cum arată grădina englezească despre care vă voi vorbi în una din postările viitoare.
Nu o să vă vină să credeți că eram entuziasmată chiar și atunci când trebuia să merg să arunc gunoiul. Da! Pentru că simțeam că sunt un cetățean responsabil al secolului 21. Evident, nu e prima oară când dau de colectarea selectivă a deșeurilor, dar aceasta a fost prima mea ședere mai lungă în străinătate, și am rămas sub influența mentalității lor chiar și după ce m-am întors. Probabil că vă veți gândi „Dacă chiar vrei să salvezi mediul înconjurător și să reciclezi, asta poți și la noi”. Așa e, asta încerc să și fac, dar nu e tot una să arunci în curtea blocului toate deșeurile în containere separate și să mergi prin București în diferite părți ale cartierului căutând unde se recicleză sticla, unde hârtia, unde plasticul etc. De compost să nu mai zic. Ceva ce ar fi trebuit să fie prezent și la noi de mult timp, nu e deloc complicat de realizat, dar la noi va mai dura destul timp până ne vom întoarce la valorile adevărate. Nu vreau să omit nimic din ceea ce am gustat, mirosit, vizitat, așa că vă voi povesti cronologic, uitându-mă la fotografii și amintindu-mi de cele 21 de zile petrecute în Bavaria.
Abia ce v-am introdus în poveste și pare că va fi un text prea lung, așa că îl voi împărți în câteva postări. Ca să mă leg de titlul postării, acest lucru nu s-a întâmplat la începutul șederii mele, dar e o întâmplare scurtă și interesantă, numai bună să încapă în aceste câteva rânduri cu care vreau să închei această primă parte a poveștii bavareze. Când am rămas singură cu Oliver, în fiecare zi mă plimbam sau pedalam foarte mult prin diferite cartiere.
Mi s-a părut că am cunoscut orașul atât de bine și că mai sunt o grămadă de lucruri pe care aș vrea să le văd și fotografiez. Astfel am aflat, pe la sfârșitul șederii mele, că la München se află vila lui Thomas Mann. Am văzut pe internet că e o adevărată bijeturie arhitectonică, dar am decis într-o seară că vreau să o văd și în realitate. Până am ajuns în acea parte a orașului, deja s-a întuencat de tot și trebuia să treci printr-un parc, după care să mai mergi pe jos ca să ajungi la vilă. Nu sunt fricoasă, la München m-am simțit mai în siguranță decât în orice alt loc în care am călătorit până acum. Acesta a fost singurul moment în care m-am panicat. Pe hartă parcul părea mic, dar nu se vedea că e pe un deal și că trebuia să cobori ca să ieși din parc. Aveam impresia că sunt într-un film thriller, ca într-o părdure, nici urmă de om, niciun sunet, doar foșnetul frunzelor și vântul. Atunci am decis să o sun pe sora mea să îmi țină companie prin telefon. Nu-mi răspundea, după care mi-a răspuns prietenul ei și a spus că ea doarme. Evident, a rămas el să îmi țină de urât spunându-mi să mă întorc și că sunt nebună în legătură cu ceea ce fac pentru literatură. Ia uite, mă, s-a dus ea să vadă vila lui Thomas Mann, ce să-ți povestesc. A reușit! După ce a trecut starea de panică, mi-am dat seama cât de frumos e acel cartier plin de case burgheze. Atunci mi-a părut rău că nu am venit în timpul zilei, ca să nu mă uit chiorâș, și atunci aș fi putut și să evit situația de a mă speria de pustietate. Adevărul e că München e un oraș foarte liniștit, imediat cum te îndepărtezi puțin de zona turistică, vei vedea localnicii care aleargă, își scot câinii la plimbare, dar la orele mai târzii nu prea vezi lume pe stradă.
În acel cartier unde se afla vila lui Thomas Mann, am văzut lumini aprinse prin case și apartamente, dar pe stradă nu era nimeni. Vila e minunată, era cineva înăuntru, puteam să observ o prezență bogată, și după am aflat că acolo locuiește antreprenorul și investirorul german, Alexander Dibelius. E adevărat că literatura germană a câștigat mai multe premii Nobel, dar e trist că locuința unuia dintre ei nu a devenit muzeu, o instituție culturală, în orice caz nu e ceva de care poporul se poate bucura, ci e o vilă privată. Statul a acceptat să vândă vila pentru o sumă cu multe zerouri la sfârșit. După câțiva ani Germania a cumpărat de la Statele Unite ale Americii vila lui Thomas Mann din California căreia i se pregătea demolarea. Așa a reușit statul să salveze ce a vândut odinioară.
This spring I received an invitation from my cousin, to visit them in Munich, to absorb German through all the pores and to take care of Oliver while they will be on holiday. As you don’t have to tell me twice when it comes to travel, I immediately start making lists, tables in my head and organizing everything for that road, so it was, I immediately started looking for tickets.
Now you’re wondering who Oliver is. Meet the beauty:
Although we already knew each other from Berlin, when I went to visit them two years ago (when I didn’t even think I would study German), he was so scared until he got used to my voice, to the steps of another person and to me. I got used to his “mew” at 6 in the morning. Hunger alarm. Anyway, a furry sweetness. I was looking for him in all the corners, behind the curtain, under the beds, scared that he came out of the apartment, on the balcony or who knows where he escaped. The truth is that he was just so much more inventive than me and always found another hiding place, I had no chance with him, it was his territory.
That’s how my Bavarian adventure began and it was wonderful. The first evening, my cousin explained to me everything, and all the things seemed so organized, but I had to research and discover everything myself to be convinced. Instead of introducing me to this adventure, he gave me an English-Bavarian dictionary, to look out of curiosity and to realize that Hochdeutsch (standard German) is not a bugaboo at all. In that dictionary I found this, and it goes without saying that I still struggle to pronounce the word.
I knew I was going to such a typical place, and I was very excited to visit all those places and the authenticity of Bavaria. I was expecting to meet many bakeries with Brezel, to see cyclists, beautiful cathedrals and wooden details on houses, and beer, lots, lots of beer. However, I did not expect that I would see so much green in front of my eyes. Everywhere. Fresh air, so different from the one I got used to in Bucharest and Timisoara. Their parks are so rich that you feel that you are in a forest, a little wild, but beautifully maintained. The Germans care so much about the environment that I am ashamed of the country I am coming from.
This is an ordinary park in a regular neighbourhood, so imagine what the English garden looks, I will write about that in one of my future posts.
You would not believe that I was excited even when I was going to throw garbage. Yes! Because I felt like I was a responsible citizen of the 21st century. Obviously, this is not the first time that I am doing a selective waste collection, but this was my first longer stay abroad, and I remained under the influence of their mentality even after I came back. You may think, „If you really want to save the environment and recycle, you can do it also here.” That’s right, that’s what I’m trying to do, but it’s not the same throwing in the block yard all the waste in separate containers and going through Bucharest in different parts of the neighbourhood looking for special containers for the glass, the paper, the plastic, etc. I don’t even want to mention the compost. Something that should have existed in my country, it’s not difficult at all difficult to resolve that, but it will take us a long time until we return to true values. I do not want to miss anything from what I have tasted, smelled, visited, so I will tell you chronologically, looking at pictures and reminding me of the 21 days spent in Bavaria.
I just introduced you to the story and it seems like it will be too long, so I’ll write few posts. And about the title of the post, this didn’t happen at the beginning of my stay, but it is a short and interesting event, good to fit in these few lines with which I want to conclude this first part of the Bavarian story. When I was alone with Oliver, every day I would walk or pedal a lot through different neighbourhoods.
I thought I knew the city so well and there were still a lot of things I would like to see and photograph. Thus, I found out, at the end of my stay, that in Munich is Thomas Mann’s villa. I saw on the Internet that it is a true architectural beauty, but I decided one evening that I want to see it live. By the time I got to that part of the city, it was already dark outside and you had to go through a park, then walk on to the villa. I am not afraid, in Munich I felt more secure than anywhere else I have traveled to. This was the only time I panicked. On the map the park looked small, but it was not visible that it was on a hill and had to go down to get out of the park. I felt that I was in a thriller movie, like in a forest, no human footprints, no sound, just the rustle of leaves and the wind. Then I decided to call my sister to keep me company over the phone. She didn’t answer, then her boyfriend answered and said she was sleeping. Obviously, he just kept telling me to go back and that I was crazy about what I do for literature. But I succeeded! When the state of panic passed, I realized how beautiful that neighbourhood full of bourgeois houses is. Then I felt sorry that I did not come during the day, so I could see everything, and then I could have avoided the situation of scaring myself of desolation. The truth is that Munich is a very quiet city, as soon as you get away from the tourist area, you will see locals running, taking their dogs out for a walk, but in later hours you do not see people on the street.
In that neighbourhood where Thomas Mann’s villa was, I saw lights flashing through houses and apartments, but there was no one on the street. The villa is wonderful, there was someone inside, I could see a rich presence, and after that I found out that there lives the German entrepreneur and investor, Alexander Dibelius. It is true that German literature has won several Nobel prizes, but it is sad that the home of one of them has not become a museum, a cultural institution, all in all it is not something the people can enjoy, but it’s a private villa. The state has agreed to sell the villa for a sum with many zeros at the end. A few years later, Germany bought Thomas Mann’s California villa in the United States, which was about to be demolished. That is how the state managed to save what it once sold.
Nesta primavera, recebi um convite da minha prima, para visitá-los em Munique, para absorver alemão através de todos os poros e para cuidar de Oliver enquanto eles estavam de férias. Como não precisas me dizer duas vezes quando se trata de viajar, eu imediatamente começo a fazer listas, mesas na minha cabeça e a organizar tudo para aquela viagem, então comecei a procurar bilhetes imediatamente.
Agora pergunatm-se quem é Oliver. Conheçam esta beleza:
Embora já nos conhecêssemos em Berlim, quando fui visitá-los há dois anos (quando nem pensava que estudaria alemão), ele ficou tão assustado até se acostumou com a minha voz, com os passos de outra pessoa. E até eu acostumei-me ao seu „miado” às 6 da manhã. Alarme de fome. Enfim, uma doçura peluda. Tantas vezes o procurava em todos os cantos, atrás da cortina, debaixo das camas, com medo de que ele saísse do apartamento, na varanda ou quem sabe onde ele escapou. A verdade é que ele era muito mais inventivo do que eu e sempre encontrava outro esconderijo, eu não tinha chance com ele, era seu território.
Foi assim que minha aventura na Baviera começou e foi maravilhosa. Na primeira noite, minha prima me explicou tudo, e tudo parecia tão organizado, mas tive que pesquisar e descobrir tudo para me convencer. Ela me deu um dicionário inglês-bávaro, para dar uma vista e perceber que o Hochdeutsch (alemão padrão) não é um bicho-papão. Nesse dicionário eu encontrei isso, e escusado será dizer que ainda tenho dificuldade para pronunciar a palavra.
Eu sabia que estava indo para um lugar tão típico e estava muito animada para visitar todos esses lugares e a autenticidade da Baviera. Eu esperava encontrar muitas padarias com Brezel, ver ciclistas, belas catedrais e detalhes de madeira nas casas, e cerveja, muita, muita cerveja. No entanto, eu não esperava ver tanto verde na frente dos meus olhos. Em todos lugares. Ar fresco, tão diferente do que eu me acostumei em Bucareste e Timisoara. Seus parques são tão ricos que sentes que estás em uma floresta, um pouco selvagem, mas muito bem cuidado. Os alemães se preocupam tanto com o meio ambiente que tenho vergonha do país do que venho.
Este é um parque comum em um bairro comum, então imagine como é o jardim inglês. Escreverei sobre isso em um dos meus futuros posts.
Não acreditarias que eu estava entusiasmada, mesmo quando ia jogar lixo. Sim! Porque me senti como um cidadão responsável do século XXI. Obviamente, não é a primeira vez que faço uma coleta seletiva de lixo, mas essa foi minha primeira estadia longa no exterior e permaneci sob a influência de sua mentalidade, mesmo depois que voltei. Talvez agora pensas: „Se realmente desejas salvar o ambiente e reciclar, também podes fazê-lo aqui”. É isso mesmo, é o que estou tentando fazer, mas não é o mesmo jogar no quintal todo o lixo em contêineres separados e passar por Bucareste em diferentes partes do bairro, procurando por recipientes especiais para o vidro, o papel, o plástico, etc. Eu nem quero mencionar o composto. Algo que deveria ter existido no meu país, não é difícil de resolver isso, mas levará um longo tempo até que retornemos aos verdadeiros valores. Não quero perder nada do que provei, cheirei, visitei, por isso vou contar cronologicamente, olhando fotos e lembrando-me dos 21 dias que passei na Baviera.
Eu acabei de apresentar a história e parece que será um muito longa, então vou escrever alguns posts. E sobre o título do post, isso não aconteceu no início da minha estadia, mas é um evento curto e interessante, bom para se encaixar nessas poucas linhas com as quais quero concluir esta primeira parte da história da Baviera. Quando eu estava sozinha com Oliver, todos os dias andava ou pedalava muito por diferentes bairros.
Eu pensei que conhecia a cidade tão bem e ainda havia muitas coisas que gostaria de ver e fotografar. Assim, descobri, no final da minha estadia, que em Munique é a vila de Thomas Mann. Vi na Internet que é uma verdadeira beleza arquitetônica, mas decidi uma noite que queria vê-la ao vivo. Quando cheguei a essa parte da cidade, já estava escuro lá fora e tinha que atravessar um parque e depois caminhar até a vila. Não tenho medo, em Munique me senti mais segura do que em qualquer outro lugar para onde viajei. Esta foi a única vez que entrei em pânico. No mapa, o parque parecia pequeno, mas não era visível que estivesse em uma colina e teve que descer para sair do parque. Eu senti que estava em um filme thriller, como em uma floresta, sem pegadas humanas, sem som, apenas o farfalhar das folhas e o vento. Então decidi ligar para minha irmã para me fazer companhia por telefone. Ela não respondeu, então o namorado dela respondeu e disse que ela estava dormindo. Obviamente, ele falou comigo e disse-me para voltar e que eu era louca pelo que faço pela literatura. Mas eu consegui! Quando o estado de pânico passou, percebi o quão bonito é aquele bairro cheio de casas burguesas. Então, senti pena de não ter vindo durante o dia, para poder ver tudo, e então poderia ter evitado a situação de me assustar de desolação. A verdade é que Munique é uma cidade muito tranquila, assim que te afastas da área turística, verás moradores correndo, levando seus cães para passear, mas mais tarde não vês pessoas na rua.
Na vizinhança onde ficava a vila de Thomas Mann, vi luzes piscando através de casas e apartamentos, mas não havia ninguém na rua. A vila é maravilhosa, havia alguém lá dentro, eu podia ver uma presença rica e depois descobri que mora o empresário e investidor alemão Alexander Dibelius. É verdade que a literatura alemã ganhou vários prêmios Nobel, mas é triste que a casa de um deles não se tenha tornado um museu, uma instituição cultural, apesar de tudo, não é algo que as pessoas possam desfrutar, mas é uma vila particular. O estado concordou em vender a vila por uma quantia com muitos zeros no final. Alguns anos depois, a Alemanha comprou a vila de Thomas Mann na Califórnia, nos Estados Unidos, que estava prestes a ser demolida. Foi assim que o estado conseguiu salvar o que vendeu logo antes.