Знате оне тренутке случајности када мислиш на нешто, и просто га привучеш? Мислим ја како долази ово хладно време, подсећа ме на кувано вино и просторије са замагљеним окнима и засенченим буџацима. Ах, схватам колико је мало „џ“ присутно у нашим речима онда када пишем оловком на папиру и схватим да га одавно нисам користила. Елем, мислим ја данас како бих волела да будем у неком српском друштву, да слушамо нашу музику и ћаскамо на нашем. Пустим да слушам тамбураше и касније кренем на факултет. У аутобусу ми се појави чланак о једној великој души коју толико ценим и готивим. Данас би Томи Здравковићу био рођендан и вероватно би се његово весеље преносило и у јавним медијима. И тако сам од тамбураша који су ми недостајали стигла да мислим о Томи и бескрајној страсти којом је певао.
Осећала сам потребу да посветим неколико речи овој кафанској култури која ми се толико допада. Карирани стољњаци, дрвене столице, беле конобарске крпе и високи шанкови. Дим у ваздуху који доприноси посебност опскурној атмосфери, али ми није драго што је у Србији и даље присутан у затвореним просторима. Пригушена светла и наизменични звуци хармонике и тамбура.
У задње време интерагујем са све више странаца који желе да посете Србију, или да чују о нашој култури, и толико ми је стало да им приближим ову нашу традицију одласка у кафану. Углавном не волим атракције са превише туриста, а Скадрлија је са сигурношћу једно такво место. Ипак, постоји нешто што је разликује од других крцатих европских дестинација. Скадарлија и даље чув свој боемски дух, она људе води својим путем и не допушта да је он промене. Данас ретко одем у Београд, али се сећам да сам и пре коју годину после сајма тамо свратила, и отишла са браћом од тетке пре коју годину, у неку зимску ноћ. Толико је гостољубива, да је тешко наћи некога коме се то место не би свидело. Мада по етимологији знамо да је ово место намењено испијању кафе, данас кафане асоцирамо са алкохолним пићима, пре свега ракијом и вином. Мој друг Шваба зна да је Србија позната по добрим дуњевачама. Кафана ме подсећа на стара времена, на ту живу интеракцију с људима, без ове наше дигиталне комуникације. Морам напоменути да кафане никако нису старомодне или одређене само некој старачкој категорији. Оне су ту да са људима одемо да прославимо, одтугујемо и музиком ојачамо то своје осећање. Ако је веровати овој хроници, најстарија кафана у Европи је отворена 1522. у Београду, годину дана након што су Османлије освојиле Београд. У кафанама се слуша народна музика, али никако „народњаци“. Мене овај појам подсећа на новокомпоноване турбо-фолк гадости. Набројаћу на крају неколико песама које ми прве падну на памет, јер би било превише да поменем све које волим, писаћу још о овоме, можда о некој поредби са Фадо музиком када будем боравила у Лисабону.
Само још мало да искористим слова да захвалим Томи на свему што нам је оставио. Можда делује чудно да се једној двадесетогодишњакиши свиђа оваква музика. Уз звуке виолине који се појављују у Томиним песмама се обично испољава патња, жудња и чежња, за нечим прошлим, недохватним и неповратним. Није случај да патим за младошћу, изгубљеној љубави или сличним, већ је то дух који је неизбежно присутан уз овакву музику. Слушали смо овакву музику на радију по атобусима који су нас возили до града, на крсним славама, на породичним окупљањима, или пак на транзистору који је доносио мајстор када је долазио да поправи нешто по кући. Томин лик пе страшно подсећа на свог деду по ком сам добила име. Румун 100%, али и он пева Томине песме и акценат га никад не би издао.
Томо, слава ти и хвала!
Певао је о пуно жена и тако се и називају његове песме: Данка; Надо, Надо; Марта; Мирјана; Ана; Еј, Бранка, Бранка; За Љиљану; Фатима; Јелена; Сећаш ли се, Сања. Има чак и песму о мом имену, што је велика реткост наћи песму с овако дугим именом.
Știți momentele acelea când te gândești la un lucru și pur și simplu îl atragi? Mă gândeam eu așa cum vine vremea asta rece care îmi aduce aminte de vinul fiert și încăperile cu geamuri aburite și colțuri umbrite. Mă gândeam așa că mi-ar plăcea să fiu cu o gașcă de sârbi, să ascultăm muzica noastră și să pălăvrăgim în limba maternă. Am pus să ascult niște „tamburaši”(un fel de lăutari, dar căutați să vedeți ce sunt) și după am plecat spre facultate. În autobuz am citit că astăzi ar fi ziua de naștere a unui suflet mare pe care îl apreciez atât de mult. Ar fi ziua lui Toma Zdravković. Și așa plecând de la tamburaši de care îmi era dor, am ajuns să mă gândesc la Toma și pasiunea lui infinită cu care cânta. Am simțit nevoia să dedic câteva cuvinte acestei culturi de „kafana” care îmi place atât de mult. Fețe de masă în carouri, scaune de lemn, cârpele albe ale ospătarilor și barurile înalte. Fumul din aer care ajută acea atmosferă obscură, deși nu îmi pare prea bine că în Serbia e încă prezent în spațiile închise. Lumina zgârcită și sunetele acordeonului și al tamburei care cântă cu schimbul.
În ultimul timp interacționez cu tot mai mulți străini care vor să viziteze Serbia, sau să audă despre cultura noastră și mi-e atât de drag să le aduc mai aproape acest obicei de a frecventa mersul la kafana. De obicei nu îmi plac atracțiile cu mulți turiști, dar Skadarlija este, cu siguranță, un loc de genul acesta. Totuși, există ceva ce o deosebește de restul locurilor din Europa care găzduiesc mase de oameni. Skadarlija încă mai păstrează spiritul boem, nu se lasă schimbată. Acum merg mai rar la Belgrad, dar țin minte că și acum câțiva ani după salonul de carte de la Belgrad, am fost să dau o tură prin Skadarlija, am mai fost și cu verișorii într-o seară de iarnă. E atât de primitoare încât îmi vine greu să cred că există cineva cui nu i-a plăcut. Deși după etimologie știm că la kafana se bea cafea, astăzi aș asocia locul acesta cu băuturile alcoolice, mai ales cu țuica și vinul. Prietenul meu șvab știe că Serbia e cunoscută după una dintre cele mai bune țuici de gutui. Kafana îmi aduce aminte de vremurile de odinioară, de interacțiunea vie cu cei din jur, înainte de apariția comunicării digitale. Trebuie să menționez că aceste locuri nu sunt de modă veche sau menite unei singure categorii de vârstă. Ele există ca să le vizităm când petrecem sau când vrem să ne înecăm amarul.
Dacă este să ne luăm după cronici, cea mai veche kafana din Europa a fost deschisă la Belgrad în 1522, la un an după ce otomanii au cucerit orașul. În kafane se ascultă muzica populară, dar nicidecum cea nou compusă care duce spre turbo-folk sau manele. Voi enumera la sfârșit câteva melodii care îmi trec prin cap, pentru că ar fi prea mult să vorbesc despre toate care îmi plac. Voi mai scrie despre acest subiect, poate fac o paralelă între Fado și muzica noastră cât voi locui la Lisabona.
Încă puține rânduri ca să îi mulțumesc lui Toma pentru tot ceea ce ne-a lăsat. Poate pare ciudat ca unei fete de 20 de ani să îi placă acest gen de muzică. Acompaniate de sunetele vioarei care apar în melodiile lui se exprimă de obicei patima, suferința, dorința pentru ceva trecut, impalpabil și irecuperabil. Nu e vorba că eu sufăr după tinerețea pierdută sau după o iubire eșuată sau ceva de genul acesta, ci este un spirit cu care trăiește poporul nostru prin această muzică. Am ascultat așa ceva la radio în timp ce mergeam de la sat spre oraș, la reunirile familiei sau la tranzistorul meșterului care venea să ne repare ceva prin casă. Chipul lui Toma îmi seamănă foarte tare cu chipul bunicului după care am primit numele. Român 100%, dar și el cântă melodiile lui Toma și accentul nu poate să îl dea de gol în niciun caz.
Toma, mulțumesc și slavă veșnică!
A pomenit multe femei în melodiile sale, numai ca să vă faceți o idee: Danka; Nada, Nada; Marta; Mirjana; Ana, Hei, Branka, Branka; Pentru Ljiljana; Fatima; Jelena; Ții minte, Sanja. Are chiar și o melodie cu numele meu, ceea ce e o raritate să găsești o melodie cu un nume atât de lung.
Conhecem aqueles momentos que acontecem por acaso quando só pensamos numa coisa e atramos-a? Pensei hoje que este tempo frio lembra-me do vinho quente, das janelas embaçadas e das esqunas sombreadas. Pensei como queria estar com os sérvios e ouvir a nossa música e falar na minha língua materna. Então escrevi no Youtube o título da uma canção que tamburaši(pesquisa o quem são tamburasi cantam e saiu da casa para ir na faculdade e li um artigo sobre uma alma que respeito tão muito e gosto dela. Hoje seria o aniverário de Toma Zdravković. Senti a necessidade para dedicar alguns ideias sobre esta cultura de KAFANA do que gosta muito. Toalhas de mesa xadrez, cadeiras de madeira, toalhas brancas de garçom e barras altas. Fumaça no ar que contribui para a peculiaridade da atmosfera obscura, embora não gosto que na Sérvia esta fumaça é presente nos espaços interiores. Luzes escuras e sons alternados acordeão e TAMBURA.
Ultimamente falo muito com estrangeiros que querem visitar a Sérvia ou querem ovir sobre a nossa cultura e sinto muito orgulho e fico feliz que posso compartilhar este costume de ir na kafana com eles. Skadarlija é a rua no Belgrado que mantem o seu espirito boêmico e não sofreu as mudanças causadas pelos turistas que podem roubar um pouco daquela atmosfera. Hoje em dia raramente visito o Belgrado, mas lembro-me que fui numa noite do inverno alí com os meus primos e um dia queria dar um passeio depois da feira dos livros. Skadarlija é tão hospitaleira e acho que impossivel de escolher uma pessoa que não gosta desta rua. Embora que a etimologia diga que nas kafanas se beba o café, eu associo estes lugares com a rakija e vinho. O meu amigo alemão sabe que na Sérvia podes beber a melhor rakija dos marmelos. Kafana lembra-me dos altos tempos com a interacção ao vivo, sem comunicação digital.
Kafanas existem para celebrar, comemorar e chorar acompanhado com a esta música que é especifica.
Se acreditamos numa crónica, a kafana mais velha de Europa foi aberta no Belgrado em 1522, um ano depois que os otomanos conquistaram a cidade. Enumerarei no fim alguns títulos das canções que ouvem-se nas kafanas, mas não muitas, porque provavelmente vou escrever uma comparação com o fado quando morarei na Lisboa.
Quero acrescentar mais algumas coisas e dizer obrigada ao Toma para todas as coisas que nos deixou. Talvez parece estranho que uma menina de vinte anos ouve esta música. Os sons do violino transmitem o sofrimento e a saudade para algo passado, inacessível e irreversível. Eu não estou na situação que sofro para a juventude que passou ou para um amor irealizado, mas este espírito é sempre presente com esta música. Ouvimos-a nas reuniões da família, ou no rádio quando estiveramos no autocarro para a cidade, ou no transistor do mestre que veio de reparar alguma coisa na casa. A cara do Toma lembra-me do rosto do meu avô cujo nome hoje tenho. Ele é rumeno 100%, mas também canta os canções do Toma e o sotaque não o trai.
Toma, obrigada!
Ele cantou sobre as muitas mulheres: Danka; Nada, Nada; Marta; Mirjana; Ana; Branka, Branka; Para Ljiljana; Fatima; Jelena; Lembras-te, Sanja. Ainda tenha uma canção com o meu nome, o que é bastante raro, porque é um nome tão longo.