Гледала сам у Лисабонско небо и мислила како су заиста заласци најлепши са ове улице где ни не видиш кад Сунце пољуби реку, него видиш само ону прелепу светлост током читавог поподнева и како полако с кровова силази низ зграде, све до плочника, кад сасвим нестаје, и кад је с друге стране сусретне нека, за нијансу мање жута, месечева светлост.
5. септембар, напокон смирена да ћу ипак некако стићи у Румунију, мада је Мађарска затворила своје границе. Желела сам само да што пре прође тих 10 часова пута, да скочим код маме у загрљај, да проверим да ли је деда добро, да помазим мачку и легнем у свој кревет.
Та субота је дивно почела, од касног буђења после дуге ноћи, у којој сам разнела све своје сузе и изјавила неколико пута своју љубав Лисабону, преко одласка до дворца, па све до мог поновног и завршног паковања.
Кренула сам са својом другарицом Македонком и другом Португалцем у обилазак дворца Свети Жорж, јер смо тек тих дана схватили да ми, уствари, можемо бесплатно да уђемо у дворац, на бази боравишног документа (који сам ја јако касно добила од фирме у којој сам радила). Пржило је Сунце, нисам се добро ни одморила претходне ноћи, а већ ме је чекао други умор и дуг пут ка истоку. Пре уласка у дворац смо доручковали бифану, да маркирам и то задњег дана у Лисабону, а после смо се почастили сладоледом од Маракуже у коју сам вечно заљубљена, мада сам је пробала по први пут тек на Азорима. Гледала сам Лисабон са висине, са највише тачке града, ако изузмемо Монсанто парк, и колико сам замишљала да ћу бити тужна, толико сам била спокојна што одлазим, што се ово све заиста догодило. Прошла сам кроз толико чудних, тешких и предивних ситуација за ових 8 месеци, и научила свашта, а на крају сам најзахвалнија на томе што сам упознала толико занимљивих људи које једва чекам да сретнем поново.
Нисмо дуго остали међу зидинама овог дворца, који је скоро у потпуности реновиран, јер је већи део њега био уништен током великог земљотреса из 1755, па смо кренули преко Алфаме до улице Аугушта, како бисмо отпратили другарицу на посао и како бих се поздравила са центром града.
Замишљала сам како ће задњи дани бити испуњени разним активностима, како ћу направити окупљање са свим својим пријатељима, а на крају сам задње дане проводила само са два пријатеља, и једном за свагда схватила и потврдила да се блискост не може раскомотити у широком друштву. Задњи дани, а и та субота су пролазили јако брзо, мада сам радила свашта, била сам доста напета, пуна брига, како ћу све спаковати, да ли ћу стићи на лет, и тако те организационе глупости. Касније сам своје саксије које нико од мојих другова није хтео да узме, изнела пред зграду, а газда ме је видео и одабрао једну од њих и понео кући. Решила сам да још једном одем до видиковца који ме подсећа на моје другарице Македонке, на већину мојих вечери у Лисабону, кад сам сама лутала бициклом после поноћи и свраћала на тај видиковац пре спавања. Свети Педро од Алкантаре се зове, и углавном је пун туриста, долазе ту разни људи, обично парови који се у сатима пре заласка Сунца љубе с погледом на Грасу, Сењору де Монте, Башту Торел, дворац, и цео доњи град. Увече дођу неке избеглице које из ранчева ваде пива и нуде да продају младима, јер је после 20 часова у Лисабину било забрањено куповати алкохол у продавницама. Док сам ходала, морала сам да се зауставим и до Ниве, где сам јела један од најбољих сладоледа икад, и у јуну причала са сладолеџијом Италијаном који ме је питао да ли сам
и ја Италијанка, што је било доста блесаво. Елем, да, добро сте схватили, ја сам тог дана појела два поштена сладоледа, а то је да се откупим за оне поштанске маркице које нисам стигла да купим.
И тако… још пар погледа на ову дивоту од града и срећем се са својим другом који није стигао да дође на моје опроштајно вече. Он ради и као туристички водич на туктуку. Рекао је да може да ме одбаци ако желим негде да одем, а ја сам морала да журим кући, ионако сам мислила да ћу закаснити, а друг ми је јутрос рекао да ће ме одвести до аеродрома па би било глупо да ја будем та која касни. Но, рекла сам да може да ме одбаци до куће, па сам тако на тој дрндавој справи, по Лисабонској калдрми силазила низ Баиро Алто и ишла ка базилици Ештрела, и парку чије је дрвеће сакрило све приче, догађања, инсомнијске уздахе, зној после трчања и умор након посла.
Погледала сам још једном у ту предивну Базилику и кренула кући брзим кораком, како не бих заплакала у парку у ком сам провела можда исто времена колико и у својој соби. А у парку је баш владала нека посебна атмосфера, у тај диван час кад се сунце спушта са крошња дрвећа све до корења и полако се дави међу локвањима у језеру. Славило се пар рођендана, неко крштење, деца су свуда трчала, неки су шетали животиње, неки само шетали као и ја.
Чекавши друга, излазила сам до средње линије на путу, као некад у доба карантина када није било аутомобила. Гледала сам у свој прозор који је некад био пун цвећа, гледала у португалски плочник, гледала и мислила како једва чекам да седнем у авион и слушам како Момо Капор прича о напуштању.
Сад сам у Темишвару, сестра и пас спавају, ја већ друго вече лежем у зору, идем да видим како деца крећу у школу, идем поред реке, сигурно неће никог бити, идем да се истрчим, мада су ми у путу за Коимбру украли патике и још увек нисам успела да купим нове, јер сам све паре потрошила на сладоледе и књиге.
Mă uitam la cerul din Lisabona și mă gândeam că, într-adevăr, apusurile sunt cele mai frumoase de pe această stradă unde nici măcar nu vezi soarele cum sărută râul, ci vezi numai o lumină tare frumoasă pe durata întregii dupămese, cum coboară încet de pe acoperișuri traversând clădiri, ajungând la trotuar unde dispare cu totul, și acolo, pe cealaltă parte o întălnește o altă lumină, puțin mai albă, lumina lunii.
5 septembrie, în sfârșit sunt liniștită că totuși ajung în România, deși Ungaria și-a închis granițele. Îmi doream ca cele 10 ore de drum să treacă cât mai repede, să-i sar mamei în brațe, să văd dacă bunicul e bine, să mângăi pisica și să mă pun în patul meu.
Acea sâmbătă a început frumos, de la trezirea târzie după o noapte lungă, în care mi-am împărțit toate lacrimile și i-am declarat dragoste eternă Lisabonei de câteva ori, până la mersul la castel și împachetarea mea definitivă.
Am plecat cu prietenii mei din Macedonia și Portugalia să vizităm castelul Sfântul Jorge, pentru că abia atunci ne-am dat seama că noi, de fapt, puteam vizita gratuit castelul, pe baza documentului de reședință (pe care l-am primit foarte târziu de la firma la care lucram). Soarele ardea nemilos, nici nu mă odihnisem bine cu o seară înainte și deja mă aștepta o altă zi obositoare și drumul lung spre est. Înainte de a intra în castel, am mâncat la micul dejun o bifana pentru a bifa și asta în ultima mea zi în Lisabona. După care am mâncat înghețată de fructul pasiunii de care m-am îndrăgostit complet, deși o gustasem pentru prima oară abia cu câteva săptămâni înainte pe insula Sao Miguel, de pe insulele Azore. Mă uitam de la înălțime la Lisabona din punctul cel mai înalt al orașului, dacă excludem parcul Monsanto, și cu cât îmi imaginam că voi fi tristă, cu atât mă simțeam împăcată că plec, că asta s-a întâmplat cu adevărat. Am trecut prin atâtea situații ciudate, grele și superbe în aceste 8 luni, și am învățat multe lucruri, iar în final, sunt cea mai recunoscătoare pentru oamenii pe care i-am cunoscut și pe care abia aștept să îi reîntălnesc.
N-am rămas foarte mult între zidurile castelului, care a fost complet renovat din cauza marelui cutremur din 1755, am plecat prin Alfama până la strada Augusta, ca să conducem o prietena până la locul de muncă și ca să îmi iau rămas bun de la centrul orașului.
Îmi imaginam cum ultimele zile vor fi pline de activități diverse, cum voi aduna toți prietenii la un loc, iar la sfârșit mi-am petrecut ultimele zile cu doi prieteni, conștientizând odată pentru totdeaună că apropierea nu se poate simți într-o gașcă numeroasă. Ultimele zile, dar și acea zi de sămbătă, treceau foarte repede, deși făceam multe lucruri, eram destul de tensionată, îngrijorată, mă gândesm cum îmi voi face bagajele, oare voi ajunge la zbor, chestii dinastea organizaționale.
Ulterior am scos în fața clădirii ghivecele cu florile pe care nimeni din prietenii mei nu voia să le ia, proprietarul m-a văzut și și-a ales un ghiveci pe care l-a dus acasă. Am hotărăt să mă duc încă odată până la miradouro (locul de unde ai o priveliște spre un relief frumos) care-mi amintește de prietenele mele din Macedonia, de majoritatea serilor mele din Lisabona, când umblam cu bicicleta după miezul nopții și mă opream înainte de culcare la acel miradouro.
São Pedro de Alcânatra se numește și, deși e foarte turistic, vine lume diversă acolo, deobicei cuplurile care la orele de înainte de apus se sărută cu priveliști înspre Graça, Senhora de Monte, grădina Torel, castel și întregul oraș de jos. Spre seară vin acolo emigrații care din rucsacuri își scot berile și îi poftesc pe cei tineri să cumpere, având în vedere că în Lisabona este interzisa vânzarea băuturilor alcoolice după ora 20. În timp ce mergeam, trebuia să mă opresc și la Niva, unde am mâncat una dintre cele mai bune înghețate vreodată, și în iunie am vorbit cu italianul care vindea înghețată, iar el m-a întrebat dacă sunt și eu italiancă, ce mi s-a părut destul de nostim. Mă rog, da, ați înțeles bine, în ziua aceea am mâncat două înghețate, ca să mă revanșez personal pentru că n-am reușit să cumpăr acele timbre.
Și așa… încă câteva priviri aruncate spre acest miracol de oraș și mă întălnesc cu un prieten care nu a reușit să vină la mine în seara în care mi-am luat rămas bun. Printre altele, el mai lucrează și ca ghid turistic pe tuktuk. Mi-a zis că mă poate duce undeva în oraș, dar eu trebuia să mă grăbesc acasă, și așa mă gândeam că aș putea întărzia la aeroport. Un alt prieten mi-a zis că mă va duce la aeroport și ar fi aiurea ca eu să fiu cea care întărzie. Așa că i-am zis să mă ducă până acasă, și așa, pe ace” troncânitoare” coboram pe caldarâmul Lisabonei prin Bairo Alto înspre Bazilica Estrela și înspre parcul a cărui copaci ascundeau toate poveștile, întămplările, răsuflările insomnatice, transpirația de după alergare și oboseală după muncă.
Am aruncat încă o privire înspre acea splendidă Baziliclică și am plecat înspre casă repezită, ca să nu mă apuce plânsul în parcul în care mi-am petrecut la fel de mult timp precum în camera mea. Dar în parcul respectiv chiar era prezentă o atmosferă specială, la ora aceea la care Soarele începea să coboare de pe crengile copacilor până la rădăcini și ajungea să se înece printre nuferii din lac. S-au ținut câteva zile de naștere, câteva botezuri, copii alergau în toate părțile parcului, unii își plimbau animalele, unii se plimbau pur și simplu, ca și mine.
Așteptând, ieșeam în mijlocul drumului ca în vremea carantinei când nu prea erau mașini. Mă uitam la geamul meu care cândva era plin de flori și mă gândeam că abia aștept să mă așez în avion să ascult cum Momo Kapor povestește despre părăsiri.
Acuma sunt în Timișoara, sora-mea și câinele dorm, e deja a două zi în care mă prinde dimineața, mă duc să mă uit cum copii pleacă la școală, să mă plimb lângă rău, sigur nu vor fi oameni, mă duc să alerg, deși în drumul spre Coimbra mi-au furat adidașii și încă nu am apucat să-mi cumpăr adidași noi, pentru că mi-am cheltuit toți banii pe înghețată și cărți.