Један од првих контакта са португалским светом је био Жозе Сарамаго. Када сам од сестре чула како му изговара име шпанским нагласком, мислила сам да је Шпанац. Нисам ни слутила да ћу се толико заљубити у његов стил писања.
Први пут сам прочитала једну његову књигу за време гимназије, док сам ишла на часове протугалског у Темишвару и то је био дневник „Путовање кроз Португалију“, сећам се да ми је било доста напорно, јер су се помињала разна имена села, предела, видиковаца и нисам могла потпуно да замислим оно што је описивао. Читала сам на румунском, и нисам завршила књигу тада. Пре него што су ми почела предавања на факултету прочитала сам роман „Слепило“ и знам да сам га јако пажљиво читала, а у првом семестру факултета почела да правим презентацију о овом делу, коју сам касније оживела у трећој години и побољшала је.
Неко време сам имала утисак да је једини португалски писац, колико се само о њему причало и није се давао простор осталим писцима. Уједно сам чула и теорије како је „тежак“ писац, да су му компликоване реченице и скоро неразумљиве фразе без знакова интерпункције. Читајући тај први роман на румунском, морам признати да сам имала потешкоћа, али најискреније тврдим да је много лакше разумети његов стил ако га читате у оригиналу, на португалском. Сама идеја коришћења дугих фраза на португалском не делује толико страшно, као на румунском, рецимо.
Ипак, када сам први пут заиста почела да читам неко његово дело на португалском, није ми било свеједно. Почела сам са „Седам Сунаца и Седам Луна“ који је деловао као бајка и у ком се користио тако неки архаични речник, или је мени тако деловало када сам читала у Португалији пре три године. Позајмила сам књигу од једног колеге са факултета и читала у својој висећој врећи везаној између два дрвета у парку Едвард VII. Замишљала сам како ће бити лагана лектира, али нисам могла баш да се сконцентришем.
Једног летњег распуста када сам ушла у стару кућу своје тетке, на полици са књигама сам пронашла старо издање „Година смрти Рикарда Реиша“, одмах сам се бацила на читање и обећала тетки да ћу јој вратити књигу, мада сам је понела са собом у Темишвар, и она и даље стоји на мојој полици.
Извини, тетка.
У тој књизи он описује Лисабон с почетка XX века, Лисабон о ком сам толико сањала, и на крају имала прилике да боравим у њему. Нешто што ме највише везује за ову књигу је једно дивно пријатељство које сам стекла захваљујући њој. Једно од првих студентских сусрета у Лисабону се догодило у башти Торел, код видиковца, у фебруару пре почетка пандемије. Када сам већ била спремна да кренем кући, однекуд се појавио један младић и почели смо да причамо, убрзо се покренула тема књижевности и стигли смо до Сарамага, рекао је да му се јако допала ова књига, а ја сам му мало објашњавала о хетеронимима Фернанда Песое. Ето, да и да од тог што сам учила на часовима португалске књижевности има неке вајде. Било ми је јако занимљиво да сам наишла на особу која чита Сарамага, међу свом том масом људи са којима сам причала о неким обичним темама. Тај младић се зове Кшишек, из Пољске је и испоставило се да смо касније постали јако блиски другови, што ми је неизмерно драго.
Хвала, Сарамаго!
На првој години факултета сам читала и „Смрт и њени хирови“, такође на румунском, и била је јако занимљива, сећам се да су ме и корице привукле, али да је идеја романа у мојој глави била доста слична оној из „Слепила“ и да сам ту некако почела да препознајем његов стил.
Прошле године сам од сестре добила роман „Стаклена купола“ на српском и просто уживала читајући, инспирисао ме је и за неке фотографије, које нисам никад реализовала, али роман има јаку визуелну моћ. Стил ове књиге је лаган, има доста дијалога.
При крају факултета сам свом координатору предложила да се мој дипломски рад заснује на анализирању топонима и хидронима из Сарамаговог „Путовања кроз Португалију“, замишљала сам да направим неку статистику арабизама, латинизама, итд, али идеја није била прихваћена.
Уз Сарамага је почео мој академски живот, и уз њега се наставља. Наиме, на пријемном испиту за мастер студије, требало је да преведемо део из једне његове књиге, јако ме је охрабрило то да преводим писца ког толико волим. Мислим да сам тај текст превела боље него било који други, била сам презадовољна својом организованошћу за време испита. Након пријемног сам шетала по граду и ушла у књижару, стигла (непланирано) до полице са Сарамаговим књигама и пронашла једну коју нисам читала, на румунски су наслов превели као „Дневник из године нобеловца“, а ради се о дневнику који је он писао и објављивао на свом блогу док је живео у Ланзароту. Док држим у рукама неко његово дело, осећам се важно, посебно.
Када одем до Србије, обавезно посетим и неку књижару, па сам тако, чекајући маму да обави неке послове, била у недоумици коју Сарамагову књигу да купим и додам је у своју колекцију. Нисам могла да одлучим шта да узмем, а кад је мама дошла и видела ме са 5 књига у рукама, и није хтела да губи време да јој ја објасним по нешто о свакој, рекла ми је „узми све“.
Хвала, мама!
Од Сарамага сам изабрала „Путовање кроз Португалију“. Овог пута сам је много лакше читала, текст је текао, а призоре сам много лакше замишљала, можда зато што сам пуно тога и сама посетила у његовој земљи, могла сам лакше да дочарам те слике, или да их асоцирам са неким које су мени биле познате и поставим се у улогу путника који увек наставља путовање.
Остављам вам овде једну сјајну страницу где су разни писци читали делове Сарамаговог путовања, на местима које је он описивао, па је тако и визуелно приказана Португалија, а истовремено можете чути неке исечке на португалском. (https://www.journeytoportugalrevisited.com/en/)
Ове године сам учествовала и на фотографском такмичењу „Сарамаго кроз објектив фотоапарата“, где је идеја била послати серију фотографија које су инспирисане по некој његовој књизи. Нисам добила никакву награду, али ме је процес бирања фотографија подсетио на време проведено у Португалији и на можда најслободнији период живота, мада сам тамо проживела и карантин, који парадокс. Углавном, такмичење је било отворено за све учеснике света, професионалце и аматере, тако да ме је и то мало утешило, мада сам се надала награди.
Данас се широм света слави стогодишњица рођења овог португалског нобеловца. Ја имам осећај као да је неки празник. Али, може се рећи да то и јесте, књижевни празник. Синоћ смо се окупили у подруму Националног Музеја Румунске Књижевности, у склопу изложбе посвећене овом писцу. Жозе Сарамаго је емблем Португалије и писац познат у целом свету. Тражећи неке сувенире у Браги, друг ми је рекао „гле, ово је за тебе“, показајући према магнету на ком је била њихова типично плаво-бела плочица са ликом Сарамага, наравно да сам је купила и држала као икону, мада је Сарамаго страствени атеиста и вероватно би био у чуду.
Читала сам га на разним језицима, а бајковите речи из „Седам Сунаца и Седам Луна“ понекад одзвањају у мојој глави и присећају ме на Мафру и све дивне пределе које сам тада посећивала. У Пенафиелу сам се фотографисала поред плакете где се одржао књижевни фестивал 2009. године у част Жозеа Сарамага и где је била одржана светска промоција његове књиге „Каин“.
Најзанимњивије ми је то што је Сарамаго почео касно да пише и што га је писање толико обузело да је до краја живота писао не само количински много, него је и своје идеје од романа проширио ка драмским текстовима, поезији, дневницима. Некако је прави пример изреке „никад није касно“, што уме да да ветар у леђа.
Стотину пута, хвала, Сарамаго!
Unul din primele contacte legate de lumea portugheză a fost José Saramago. Când am auzit-o pe sora mea pronunțându-i numele cu accent spaniol, credeam că e din Spania. Nici nu bănuiam cât de tare mă voi îndrăgosti de stilul lui de a scrie.
Prima oară am citit o carte de a lui în timpul liceului, pe vremea când mergeam la orele de portugheză în Timișoara, este vorba de „Călătorie prin Portugalia”, țin minte că a fost destul de obositor, pentru că erau menționate diverse nume ale satelor, meleagurilor, punctelor care se aflau la înălțime și ofereau o priveliște frumoasă, iar eu nu puteam să-mi imaginez prea bine ceea ce a fost descris. Citeam în română, și n-am apucat să termin lectura atunci. Înainte să înceapă cursurile din primul an de facultate, am citit romanul „Eseu despre orbire” și știu că l-am citit foarte atent, iar în primul semestru am făcut și o prezentare despre această operă pe care am resuscitat-o în anul al treilea și am mai îmbunătățit-o.
Într-o vreme aveam impresia că e singurul scriitor portughez, cât de mult se vorbea despre el și nu se crea destul loc și pentru alți scriitori. În același timp auzeam și teorii precum ar fi un scriitor „greu”, că propozițiile sunt prea complicate, iar că frazele fără prea multe semne de interpuncție ar fi neinteligibile. Citind acel prim roman în limba română, trebuie să recunosc că și mie mi s-a părut greu, dar susțin cu tărie că este mult mai ușor de înțeles stilul lui dacă îl citiți în original, în portugheză. Însăși ideea de a folosi fraze lungi în portugheză nu pare la fel de înfricoșătoare ca în română, de exemplu.
Totuși, prima oară când am luat să citesc cu adevărat o operă de a sa în portugheză, nu mi-a fost tot una. Am început cu „Memorialul mânăstirii” care părea ca un basm și în care a fost folosit un limbaj mai arhaic, sau doar mie mi se părea așa, citindu-l acum trei ani în Portugalia. Am împrumutat cartea de la un coleg de facultate și am citit în hamacul meu legat între doi copaci în Parcul Eduardo al VII-lea. Îmi imaginam că lectura va fi lejeră, dar nu puteam să mă concentrez.
Într-o vacanță de vară, când am intrat în casa veche a mătușii mele, pe raftul cu cărți am găsit o ediție veche a romanului „Anul morții lui Ricardo Reis”, m-am pus imediat s-o citesc și i-am promis mătușii că îi voi înapoia cartea, deși am luat-o cu mine în Timișoara, și ea stă în continuare pe unul din rafturi.
În acea carte el descrie Lisabona de la începutul secolului XX, Lisabona despre care visam atât de mult și în care am avut ocazia să locuiesc. Un lucru care mă leagă cel mai mult de această carte e o prietenie care s-a născut datorită ei. Una din primele întălniri ale studenților internaționali în Lisabona a avut loc în grădina Torel, care oferea o panoramă deosebită, totul în februarie înainte de pandemie. Când eram gata să plec acasă, de undeva a apărut un tânăr și am început să vorbim. La scurt timp a venit în discuție tema literaturii și am ajuns să vorbim despre Saramago. Mi-a spus că i-a plăcut mult cartea aceasta, iar eu m-am apucat să-i explic despre heteronimele lui Fernando Pessoa. Na, să aibă un folos și ceea ce am învățat la orele de literatură portugheză. Mi s-a părut foarte interesant că am dat de o persoană care citește Saramago, prin toata grămada aia de lume cu care am vorbit despre niște teme banale. Acel băiat se numește Krzysiek, e din Polonia și am ajuns să fim prieteni apropiați și mă bucură enorm acest lucru.
Mulțumesc, Saramago!
În primul an de facultate am citit și „Intermitențele morții”, tot în română, și a fost foarte interesantă, îmi aduc aminte că m-a atras și coperta, iar ideea de bază a romanului mi se părea asemănătoare cu „Eseul despre orbire”, și aici am început cumva să îi recunosc stilul.
Anul trecut am primit de la sora mea romanul „Lucernă” în limba sârbă și pur și simplu am savurat citindu-l. M-a inspirat pentru a crea niște fotografii, pe care niciodată nu le-am realizat, dar romanul are o putere vizuală atât de mare. Stilul acestei cărți e destul de lejer, sunt multe dialoguri.
Când terminam facultatea, i-am propus coordonatorului de licență ca lucrarea mea să se bazeze pe analizarea toponimelor și hidronimelor din jurnalul „Călătorie prin Portugalia”, îmi imaginam că voi face o statistică a arabismelor, latinismelor, etc, dar ideea nu a fost acceptată de câtre departament.
Alături de Saramago a început viața mea academică, și ea continuă alături de el. La examenul de admitere de la masterat, trebuia să traducem o bucată de text dintr-o carte de a lui, am prins curaj având în vedere că traduceam un autor care îmi place atât de mult. Cred că am tradus textul acela mai bine decât oricare altul, am fost foarte mulțumită de cum m-am organizat în timpul examenului. După admitere m-am plimbat prin oraș și am intrat într-o librărie, am ajuns (neplănuit) până la raftul cu cărțile lui Saramago și am găsit una pe care nu am citit-o până acum, „Jurnalul din anul nobelului”, este vorba de jurnalul pe care el îl publica pe blogul său pe vremea când trăia în Lanzarote. În timp ce țin o operă de a sa în mână, mă simt important, special.
Ori de câte ori merg până în Serbia, neapărat vizitez și o librărie, așa am făcut și de data asta. Așteptând-o pe mama să rezolve niște treburi, nu puteam să decid ce carte scrisă de Saramago să aleg și s-o adaug în colecție. Nu puteam să mă rezum la una, iar când a venit mama și m-a văzut cu 5 cărți în mână, nu a vrut să-și piardă timpul cu explicațiile despre fiecare carte în parte, așa că mi-a zis „ia-le pe toate”.
Mulțumesc, mamă!
Am ales să cumpăr „Călătorie prin Portugalia”. De data asta am citit mult mai ușor, textul curgea, și-mi imaginam mult mai ușor peisajele, poate pentru că multe dintre ele le-am vizitat și eu în țara lui. Puteam să vizualizez mult mai ușor acele imagini, sau să le asociez cu unele deja cunoscute și să mă pun în rolul călătorului care întotdeauna continuă călătoria.
Vă las aici un site foarte interesant unde diferiți autori au citit din „Călătorie prin Portugalia”, în locurile pe care Saramago le-a descris, astfel e prezentată și Portugalia, și în același timp puteți auzi limba portugheză. (https://www.journeytoportugalrevisited.com/en/)
Anul acesta am participat la un concurs de fotografie „Saramago prin obiectiv”, unde trebuia să trimiți o serie de fotografii inspirate după o carte a lui. Nu am primit niciun premiu, dar procesul de selecție al fotografiilor mi-a amintit de perioada petrecută în Portugalia și de poate cea mai liberă perioadă a vieții mele, deși am fost și în carantină acolo, ce paradox. Concursul de fotografie a fost deschis pentru toți participanții din lume, profesioniști și amatori, așa că nu am fost dezamăgită, având în vedere concurența, dar speram la un premiu.
Astăzi se sărbătorește în toată lumea centenarul de la nașterea acestui laureat Nobel portughez. Eu am impresia că e o sărbătoare cu adevărat. Se poate spune că chiar este, o sărbătoare literară. Aseară ne-am adunat în subsolul Muzeului Național al Literaturii Române, în cadrul expoziției dedicate acestui scriitor. José Saramago este o emblemă a Portugaliei și un scriitor cunoscut în întreaga lume. Căutând niște suveniruri în Braga, prietenul meu mi-a spus „uite, asta-i pentru tine”, arătând spre un magnet pe care era faianța lor tipică cu albastru și alb, cu chipul lui Saramago. Vă dați seama că am cumpărat-o și am ținut-o ca pe o icoană, deși Saramago a fost un ateu înflăcărat și probabil s-ar mira să audă ce spun eu aici. L-am citit în multe limbi, iar cuvintele sale, ca din basme, din „Memorialul Mânăstirii” îmi răsună în cap și îmi aduc aminte de Mafra și toate locurile frumoase pe care le-am vizitat. În Penafiel am făcut o fotografie lângă placheta unde s-a organizat festivalul literar din 2009 în cinstea lui José Saramago și unde a fost promoția mondială a cărții sale „Cain”.
Cel mai interesant mi se pare că Saramago a început să scrie destul de târziu, iar scrisul l-a cuprins atât de tare încât până la sfârșitul vieții nu doar că a scris mult din punct de vedere cantitativ, ci a extins ideile sale de la romane la texte dramaturgice, poezii, jurnale. E un exemplu bun pentru zicala „niciodata nu-i prea târziu”, și asta poate servi drept motivație pentru mulți dintre noi.
De 100 de ori, mulțumesc, Saramago!