Scroll down for Romanian, English and Portuguese translations.
У селу у ком сам одрасла сам познавала већину људи и они су знали „чија сам“. Док ми је мама читала „Црвенкапу“, чула сам ту познату реченицу „Не причај са странцима!“, касније бих то чула и када сам кретала на екскурзије или излазила из села.
Када сам одлазила у Лисабон, на мојој листи жеља се нашло и путовање на Азурска острва, баш сам јако желела да видим то зеленило и доживим утиске са острва у сред Атланског океана. Како се у марту те године све окренуло наопачке, схватила сам да ћу моћи да путујем само по континенталном делу Португала и да нећу искористити пасош да одем у Мароко, као што сам испланирала.
Но, средином лета су власти са острва решиле да подрже туризам и омогућиле бесплатан ПЦР тест свима који су желели да обиђу архипелаг. Једна моја другарица је ишла пре мене, вратила се пуна ентузијазма, свакаквих догодовштина и занимљивих прича, схватила сам да ја то могу сада и да могу сама, те сам решила да кренем у авантуру. И то је ставрно била пустоловина мог живота, које сам тек сад свесна, онда ми је све то било уобичајено, сада се дивим сама себи.
Наиме, док сам обилазила Коимбру, у некој уској уличици која је била прекривена иштриканим тканинама, и буљећи тако у небо кроз те ресе и отворе, фотографисала сам облаке, поред мене се створио један чича који је тек онда приметио шта се налази над његовом главом, па је и он почео да фотографише. Пошто је имао занимљив фотоапарат, нешто што сам ја желела да имам, била сам смела да га питам који је модел и тако смо корак по корак наставили низ улицу и почели да шетамо заједно. Рекао ми је да је баш из Коимбре, али да живи на Азорским острвима већ дуго година и да је сада дошао сину у посету. Причао ми је о историји и питао ме је где сам се упутила. Пошто ја нисам имала никакав план, осим да чујем фадо у једном чувеном ресторану у старом граду, рекла сам му да тражим то место. Одвео ме је до тамо и питао да ли бих да поседимо још мало и попијемо нешто. Био је јако пријатан, до фадо изведбе је требало да чекам још 2 сата, тако да сам прихватила да још мало попричамо. Наручили смо по пиво, из наших чаша су се мехури уздизали ка сунцобранима испод којих смо седели, а испред нас је конобар, осим пепељаре, послужио и цео Трг 8. Маја, као на тацни. Деца су трчкарала око фонтане, и са свим правом се прскала, јер је сунце пржило, и свима је добро дошло расхлађење.
Чича се звао Шико (Франсишко) и дао ми је свакакве корисне савете у вези обиласка Португала, написао ми је његов контакт у мој нотес, пошто сам остала без батерије на телефону. Рекао ми је да му се јавим кад некад будем долазила на острва. Стао ми је на рану, и баш сам му причала како је то мој велики сан, и да се неће остварити због рестрикција које смо имали тада. Број је остао у свесци, а две недеље касније сам ја купила карту ка Понти Делгади.
Купила сам карту и нисам нимало испланирала своје путовање, врло чудно. Био то први пут да урадим ПЦР тест и кренула сам на своје десетодневну авантуру на Азурска Острва. Тачније, посетила сам само једно од њих, Свети Мигел. Чула сам да ти је потребно неко превозно средство тамо, пошто аутобуси и не пролазе баш често, а не можеш ни свуда пешачити, али сам ја мислила да ћу то лагано решити. Ни сама нисам слутила да ће се то догодити тако брзо. Уопште нисам мислила да ћу остварити свој сан тако брзо. Позајмила сам од другарице (Хвала, Оливера!) шатор и све потребне ставри за камповање, провела 2 сата у радњи, бирајући свој први камперски ранац. Резервисала сам прве 3 ноћи у хостелу Out of the blue у ком је одсела и другарица коју сам поменула на почетку и замислила да ћу касније само наћи неко место где ћу раширити шатор.
Овај текст је био одавно испланиран, у новембру је започет, а пошто ми је баш Оливера, од пре пар редова, рекла да одлази у априлу на Aзоре, решила сам да напокон објавим овај свој мали водич кроз острво Свети Мигел и одужим јој се пошто ми је позајмила све што је могла како бих се снашла сама на острву. Дала ми је чак и патике, пошто је моје неко ћапио у аутобусу из Порта за Коимбру (биле су закачене са спољашње стране ранца).
Лет је био ујутру и после толико океана, одједном се појавило копно. Међутим, било је баш наоблачно, тако да сам била мало разочарана.
После целог протокола у вези са тестирањем на Ковид, требало је да стигнем до града. Изабрала сам да пешачим, мада сам на леђима носила огроман ранац. Почела је да ромиња киша, покушала сам да стопирам, али онако мало срамотљиво, тако да ме нико није схватио озбиљно, па сам кренула даље пешака. Требало ми је негде више од сат времена, пошто нисам знала пут, телефон ми је очајно функционисао, тако да ни нисам користила мапе, него сам некако интуитивно пратила знаке где је „цивилизација“ и саобраћајне знаке коју су усмеравали ка граду. Успут сам, наравно, питала и локалце за ту и ту улицу, али пуно њих није имало појма да ме упути, мада се хостел налазио у центру, а град свакако није велик. Поред свега тога, напокон сам се уверила у оно што сам до сада чула. Људи на Азорима причају неразумљив португалски. Имала сам прилику да га чујем на неким снимцима, онлајн материјалима, у разним форама, и чак од Португалаца у Лисабону који су оданде, али би ми само демонстровали кратку реченицу и то би било то. Сада је стварно требало да се суочим са тим нагласком и схватим шта желе да ми кажу. Баш је био чудан осећај. Увек ми се чинило невероватно да као не разумеш језик који знаш, само зато што људи другачије изговарају неке самогласнике. Наравно, саму поенту бих на крају разумела, али тај први сусрет ми је баш био упечатљив.
Пролазила сам кроз улице и видела доста миран град, као да сам у некој варошици. Напокон сам наишла на хостел. Био је пресладак, на рецепцији је, замислите, радила једна Хрватица, па ми је било јако занимљиво да попричамо. У унутрашњем дворишту се налазио базен у који сам се радо бућнула, мада је сипела киша. Сви су причали како је страва да упознаш друге људе у хостелу и са њима обилазиш ту дестинацију на којој сте. Тог првог дана сам се осећала доста усамљено и плашила да нећу пуно тога видети пошто се нисам добро организовала, нисам знала где ћу спавати након те 3 ноћи у хостелу. Да ли да резервишем још? Где да кампујем? Исто сам тако мислила да неће бити забавно, пошто нисам никог упознала у хостелу. Већ сам тог поподнева могла да разумем острвску климу у сред Атланског океана. Било би често наоблачно, а могло би само одједном да сине сунце. Падала је киша скоро сваки дан по мало, мада сам искусила и пљускове. Срећом, док сам камповала, време је било одлично, ни сама не знам каква ме је то срећа пратила.
Мој утисак се брзо променио када сам на рецепцији упознала једну Словенку која ме је упознала са остатком гостију и већ следећег дана на доручку смо направили екипицу која ће ићи сваког дана на по неку екскурзију. Био је ту један Турчин (испоставило се да је радио у истој фирми у Лисабону као и ја), једна жена из САД-а, један Канађанин који се понудио да изнајми ауто и одвезе нас на пар места, један Немац и Португалац.
- ДАН – Лагоа ду Калдеирао Гранде и Лагоа 7 градова
Прво смо хтели да обиђемо још нешто, осим познатог видиковца на зелено и плаво језеро у месту „Седам градова“, па смо скроз без везе стали код Лагоа ду Калдеирао, мало пешачили до врха једног брдашца и мада мислим да нисмо ни видели то језерце, испред нас се с једне стране створио океан, а са друге – зелена поља. И тако је изгледао отприлике сваки призор на Азорима, или бар на овом острву које сам ја посетила. Касније смо се упутили ка месту „Лагоа 7 градова“, тада је већ синуло сунце и изабрали смо да прво обиђемо напуштени хотел (Monte Palace) из ког се виде Зелено и Плаво језеро (Lagoa verde e lagoa azul). Јако је чудан осећај у хотелу, теписи су и даље на поду, неки други делови намештаја се могу видети, а зидови су оронули и у неким деловима морам да признам да сам се плашила да ми нешто не падне на главу. На више места је писало да је забрањен улаз, али си истовремено могао да видиш још 30 људи на врху хотела и још пар њих који вире са прозора различитих спратова. Поглед је заиста фантастичан и могу само да замислим каква је то раскош била док је хотел био отворен за госте.
Пре него што наставимо даље, морам вам рећи који цвет је симбол Азурских острва, а поготово овог на ком сам ја била: хортензија! Свуда око себе можеш видети огромно жбуње плавих и розе хортензија, које су овде засађене како би створиле живу ограду и спречиле краве (које су други симбол острва), да не излазе на пут.
Од хотелa, тачније од видиковца Вишта ду Реј смо кренули да шетамо и пентрамо се по брдима, како бисмо на крају сишли до самог града. Ушли смо у град са стране где је црква Светог Николе (Igreja de São Nicolau). Имам утисак да је шетња баш дуго трајала, и да смо свратили и до неког језера, а могуће је и да бркам дане. У сваком случају, при повратку смо били окружени шумом и са тих висина смо могли да одмарамо очи гледајући језера из другог угла.
Крајем дана смо упутили ка термама Ферариа (Termas da Ferraria) и то је једно од најзанимљивијих места које сам посетила. Немам фотографије, пошто сам решила да оставим апарат на једној од стена. Нема ничег опремљеног и организованог где би могао да оставиш ствари, ти си у сред природе и само ти остаје да се бућнеш. Залазак је био магичан, а вода топла, пошто је реч о термалним водама, и углавном је тако на више места на Св. Мигелу, јер је вулканско подручје. Препешачиш део где су стене и стижеш до залива где постоје канапи за које се људи држе како се не би ударили о стене, када их запљусне талас. Није могло да се плива, не само због гужве, већ и зато што је било јако пуно камења, а таласи су стварно били јаки, и десило се да сам изгубила контролу у води на кратко. Све у свему, ово стварно јесте искуство које свима препоручујем, до касно смо остали у води, јер је била тако топла, а сунце нам је обасјавало теме.
În satul în care am copilărit, îi cunoșteam pe majoritatea oamenilor și ei știau „de a cui sunt eu”. În timp ce mama îmi citea „Scufița Roșie”, am auzit acea propoziție celebră „Nu vorbi cu străinii!”, mai târziu o auzeam când mergeam în excursii sau ieșeam din sat.
Când am plecat la Lisabona, pe lista mea de dorințe era și o călătorie pe Insulele Azore, îmi doream foarte mult să văd acele tonuri verzi și să trăiesc experiența unei insule din mijlocul Oceanului Atlantic. Cum totul s-a întors pe dos în martie acelui an, mi-am dat seama că voi putea călători doar prin Portugalia continentală și nu voi putea să-mi folosesc pașaportul pentru a merge în Maroc, așa cum plănuisem.
Totuși, la mijlocul verii, autoritățile au decis să susțină turismul insular și au oferit un test PCR gratuit tuturor celor care doreau să viziteze arhipelagul. Una dintre prietenele mele a mers înaintea mea, s-a întors plină de entuziasm, cu buzunarele pline de aventuri și povești interesante. Mi-am dat seama că pot să o fac și eu. Singură și fix atunci. Așa că am decis să pornesc în aventură. Și asta a fost, într-adevăr, aventura vieții mele, de care sunt conștientă abia acum, atunci totul mi se părea normal, acum mă gândesc ce curajoasă am fost.
Cu ceva timp în urmă, vizitând Coimbra, pe o alee îngustă care era acoperită cu țesături de mileu, privind cerul prin franjuri și orificiile acelea, am fotografiat norii. Lângă mine a apărut un nene, care abia atunci a observat ce era deasupra capului său, așa că a început să facă și el fotografii ale aceluiași peisaj. Cum avea un aparat foto interesant, ceva ce îmi doream să am, am îndrăznit să-l întreb ce model este, și am continuat de-a lungul străzii împreună. Mi-a spus că el este chiar din Coimbra, dar că locuiește de mulți ani în Azore și că acum a venit să-și viziteze fiul. Mi-a povestit un pic despre istorie și m-a întrebat încotro m-am îndreptat. Având în vedere că n-aveam niciun plan decât să aud fado într-un restaurant celebru din centrul vechi, i-am spus că vreau să ajung la locul acela. M-a condus până acolo și m-a întrebat dacă aș vrea să mai stau puțin și să bem ceva. A fost foarte plăcut, mai aveam de așteptat încă 2 ore până la spectacolul de fado, așa că am fost de acord să mai vorbim puțin. Am comandat o bere, bulele se evaporau din paharele noastre spre umbrelele sub care stăteam, iar in fața noastră chelnerul a servit, pe lângă scrumieră, toata Piața 8 Mai, ca pe un platou. Copiii alergau în jurul fântânii și se stropeau cu apă. Cu tot dreptul, pentru că soarele ardea și toată lumea avea nevoie de o răcorire.
Pe nene îl chema Chico (Francisco) și mi-a dat tot felul de sfaturi utile despre vizitarea Portugaliei. Din moment ce am rămas fără baterie la telefon, și-a trecut numărul de telefon în caietul meu. Mi-a spus să-l contactez când voi ajunge pe insule într-o zi. Mi-a pus sare pe rană, și i-am spus că ăsta este marele meu vis și că nu se va îndeplini din cauza restricțiilor care existau pe atunci. Numărul său a rămas în caiet, iar două săptămâni mai târziu mi-am cumpărat un bilet spre Ponta Delgada.
Am luat biletul și nu mi-am planificat deloc călătoria, foarte ciudat. A fost prima dată când făceam un test PCR și plecam în aventura mea de 10 zile în Insulele Azore. Mai exact, am vizitat doar una, Sfântul Miguel. Am auzit că ai nevoie de o mașină pe acolo, pentru că autobuzele nu vin foarte des și nu poți merge pe jos peste tot, dar m-am gândit că voi rezolva asta ușor. Nu aveam habar că se va întâmpla atât de curând. Niciodată nu am crezut că îmi voi împlini visul atât de repede. Am împrumutat un cort și toate cele necesare pentru camping de la prietena mea (Mulțumesc, Olivera!), am petrecut 2 ore în magazin, alegând primul meu rucsac de camping. Primele 3 nopți le-am rezervat la hostelul Out of the blue unde stătea și prietena pe care am menționat-o la început și mi-am imaginat că mai târziu voi găsi ușor un loc unde să-mi întind cortul.
Acest text a fost planificat de multă vreme, l-am început în noiembrie și pentru că Olivera (cea din rândurile de mai sus) mi-a spus că va merge în Azore în aprilie, am decis să public, în sfârșit, acest mic ghid pentru insula Sfântul Miguel făcut de mine. Astfel mă voi răsplăti pentru că mi-a împrumutat tot ce putea ca să mă descurc singură pe insulă. Mi-a dat chiar și teneși, fiindă mie mi s-au furat în autobuzul de la Porto la Coimbra (erau agățați de exteriorul rucsacului).
Zborul a fost dimineața și după atâta ocean, a apărut deodată malul. Cu toate acestea, era foarte înnorat, am fost puțin dezamăgită. După tot protocolul privind testul Covid, m-am îndreptat spre oraș. Am ales să merg pe jos, deși purtam în spate un rucsac uriaș. A început să plouă, am încercat să fac autostop, dar se vedea că mi-e rușine, așa că nimeni nu m-a luat în serios, și am continuat pe jos. Mi-a luat mai bine de o oră, din moment ce nu știam drumul, telefonul a funcționat oribil, așa că nici nu am folosit hărțile online, ci am urmat cumva intuitiv indicatoarele spre „civilizație” și semnele de circulație care îndrumau spre oraș. Pe drum i-am întrebat pe localnici de strada pe care se afla hostelul, dar mulți dintre ei habar nu aveau cum să mă ghideze, deși se afla în centru, iar orașul nu este mare. Pe lângă toate acestea, m-am convins în sfârșit de ceea ce auzisem până acum. Oamenii din Azore vorbesc o portugheză de neînțeles. Am avut ocazia să o aud în unele înregistrări, materiale online, pe diverse forumuri și chiar în Lisabona de la persoanele originare de pe insulă, dar eu am auzit câte o propoziție scurtă și asta era cam tot. Acum chiar aveam nevoie să mă înfrunt cu acel accent și să înțeleg ce încercau să-mi spună. A fost un sentiment atât de ciudat. Mi s-a părut întotdeauna incredibil să nu înțelegi o limbă pe care o cunoști, doar pentru că oamenii pronunță diferit unele vocale. Bineînțeles, în cele din urmă, înțelegeam ideea în sine, dar acea primă întâlnire mi-a rămas întipărită în minte.
Mă plimbam pe străzi și observam un oraș destul de liniștit, de parcă aș fi fost într-o provincie micuță. În sfârșit am găsit și hostelul. Era foarte drăguț, mi s-a părut incredibil și amuzant cum la recepție lucra chiar o croată, așa că ne-am pus la taclale. În curtea interioară se afla o piscină, în care am sărit cu cea mai mare plăcere, deși afară ploua. Toată lumea a vorbit despre cât de grozav este să întâlnești alte persoane în hostel și să vizitați împreună locul în care vă aflați. În acea primă zi, m-am simțit destul de singură și mi-a fost teamă că nu voi vedea mare lucru pentru că nu mă organizasem bine, nu știam unde voi dormi după acele 3 nopți rezervate la hostel. Ar trebui să rezerv și pentru restul serilor? Unde să îmi pun cortul? M-am gândit și că nu va fi distractiv, din moment ce nu am întâlnit pe nimeni în hostel. Chiar din după-amiaza aceea am putut să înțeleg clima insulei din mijlocul Oceanului Atlantic. Deseori era înnorat, și brusc apărea soarele. A plouat aproape în fiecare zi câte puțin, deși am avut parte chiar și de averse. Din fericire, în timp ce am fost în camping, vremea a fost grozavă, ce noroc pe mine!
Impresia mi s-a schimbat rapid când am întâlnit la recepție o slovenă care mi-a făcut cunoștință cu restul oamenilor din hostel și chiar a doua zi, la micul dejun, am creat o gașcă ce avea să facă excursii zilnice. Eram cu un turc (ne-am dat seama că lucram în aceeași companie în Lisabona), o femeie din SUA, un neamț, un portughez și un canadian care s-a oferit să închirieze o mașină ca să putem ajunge în locurile mai greu accesibile.
ZIUA 1 – Lagoa do Caldeirão Grande și Lagoa das 7 cidades
Am vrut să vizităm și altceva, înainte să ne întreptăm spre faimosul punct de belvedere spre Lacul Verde și Lacul Albastru din localitatea „Șapte orașe”, așa că ne-am oprit la Lagoa do Caldeirão, am mers puțin până în vârful unui deal, iar în fața noastră a apărut oceanul pe de o parte, iar câmpiile verzi pe de cealaltă. Și așa arăta aproape fiecare peisaj în Azore, sau cel puțin pe această insulă pe care am vizitat-o. Ulterior ne-am îndreptat spre locul „Lagoa das Sete Cidades”, până atunci soarele apunea deja și am ales să vizităm mai întâi hotelul părăsit (Monte Palace) din care se pot vedea Lacul Verde și Lacul Albastru (Lagoa Verde e Lagoa Azul). Este o senzație foarte ciudată în hotel, covoarele sunt încă pe podea, se văd și alte părți ale mobilierului, iar pereții sunt dărăpănați și în unele zone trebuie să recunosc că mi-a fost teamă că îmi va cădea ceva în cap. În mai multe locuri scria că intrarea este interzisă, dar în același timp se vedeau încă 30 de persoane în partea de sus a hotelului și câteva se uitau pe ferestrele diferitelor etaje. Priveliștea este cu adevărat fantastică, și pot să-mi imaginez doar opulența pe care trebuie să o fi avut atunci când hotelul era deschis pentru oaspeți.
Înainte să continui cu relatarea altor lucruri pe care le-am vizitat, trebuie să vă spun că există o floare care este simbolul Insulelor Azore, mai ales al acestei insule pe care am fost eu: hortensia! De jur împrejur poți vedea tufe uriașe de hortensii albastre și roz, care au fost plantate aici pentru a crea gard viu și pentru a îngreuna accesul vacilor (care sunt un alt simbol al insulei) pe șosea.
De la hotel, mai exact de la punctul de belvedere Vista do Rei, am plecat într-o drumeție prin dealuri, pentru a coborî apoi și a ajunge chiar în orășelul menționat mai sus. Am intrat în oraș din partea în care se află Biserica Sfântul Nicolae (Igreja de São Nicolau). Am impresia că plimbarea a durat mult, și că ne-am oprit și la un lac, deși e posibil să fi încurcat zilele între ele. În orice caz, la întoarcere eram înconjurați de pădure și la acea înălțime ne puteam odihni ochii privind lacurile din altă perspectivă.
Spre sfârșitul zilei, ne-am îndreptat către bazinele termale Ferraria (Termas da Ferraria), și pot spune că e unul dintre cele mai interesante locuri pe care le-am vizitat. Nu am nicio fotografie, pentru că am decis să-mi las aparatul de fotografiat pe una dintre stânci. Nu există nimic amenajat și organizat unde să-ți poți lăsa lucrurile, ești în mijlocul naturii și tot ce îți rămâne de făcut e să te arunci în apă. Apusul a fost magic, iar apa era caldă, fiindcă e termală. În multe locuri de pe S. Miguel e la fel, fiind o zonă vulcanică. Treci de porțiunea în care sunt stânci și ajungi în golful unde vezi frânghii de care oamenii se țin ca să nu se lovească de stânci când le izbește un val. Era imposibil să înoți, nu doar din cauza mulțimii, ci și pentru că erau multe pietre, iar valurile erau cu adevărat puternice și s-a întâmplat să pierd controlul în apă preț de o secundă. Una peste alta, e cu adevărat o experiență pe care o recomand tuturor. Am stat în apă până târziu, pentru că era de o temperatură extrem de plăcută, iar soarele ne încălzea și lumina tot mai puțin creștetul capului.
In the village where I grew up, I knew most of the people and they knew me. While my mother was reading Little Red Riding Hood to me, I heard that famous sentence “Don’t talk to strangers!”, later I would hear it when I was going on trips or leaving the village.
When I was going to Lisbon, a trip to the Azores was also on my wishlist, I really wanted to see those green fields and experience the island life, in the middle of the Atlantic Ocean. As everything turned upside down in March of that year, I realized that I would only be able to travel through mainland Portugal and would not be able to use my passport to go to Morocco, as I had planned.
However, during that summer, the authorities decided to support island tourism and offered a free PCR test to everyone who wanted to visit the archipelago. One of my friends went before me, she came back full of enthusiasm, a lot of adventures and interesting stories. Then I realized that I can do it now and I can do it alone, and I decided to start this adventure. And it was, indeed, the adventure of my life, of which I am aware only now. Then everything seemed so normal to me, now I realize how brave I was.
A bit before, while visiting Coimbra, on a narrow alley that was covered with textile decorations, and looking at the sky through it, I photographed the clouds. Next to me appeared a man, who only then noticed what was above his head, so he also started taking photos of the same thing. Since he had an interesting camera, something I wanted to have, I dared to ask him what model it was, so we continued along the street together. He told me that he was from Coimbra, but that he had been living in the Azores for many years and that he had now come to visit his son. He told me a bit about the history and asked me where I was going. Since I had no plan, except to hear fado in a famous restaurant in the old center, I told him that I wanted to go to that place. He led me there and asked me if I would like to stay a little longer and have a drink. It was very nice, and I still had 2 more hours to wait until the fado show anyway, so we agreed to chat a bit more. We ordered a beer, the bubbles evaporated from our glasses towards the umbrellas under which we were sitting, and in front of us the waiter served, beside the ashtray, the entire Praça 8 de Maio, as if on a tray. The children were running around the fountain and splashing themselves with water. Of course they did it, the sun was burning and everyone needed a refreshment.
The man’s name was Chico (Francisco) and he gave me all kind of useful tips about visiting Portugal, since my phone ran out of battery, he wrote his phone number in my notebook. He told me to contact him once I go to the islands. He stepped on my wound, and I told him that this was my big dream and that it would not come true because of the restrictions that existed at the time. His number remained in the notebook, and two weeks later I bought a ticket to the Azores.
I got the ticket and didn’t plan my trip at all, very strange. It was my first time doing a PCR test and I was leaving for my 10 day adventure in the Azores Islands. Actually, I only visited one, Saint Miguel. I heard that you need a car around there because the buses don’t come very often and you can’t walk everywhere, but I thought I’ll solve it somehow. I never thought I would fulfil my dream so quickly. I borrowed a tent and all the camping essentials from my friend (Thanks, Olivera!), spent 2 hours in the store choosing my first camping backpack. I booked the first 3 nights at the Out of the blue hostel where the friend I mentioned at the beginning was also staying, and I imagined that later I would just find a place to set up my tent.
This text has been planned for a long time, I started it in November and since Olivera (the one above) told me that she will go to the Azores in April, I decided to finally publish this little guide through the island Saint Miguel made by me. This is how I will repay myself for lending me everything she could to get by on my own on the island. She even gave me sneakers since they were stolen on the bus from Porto to Coimbra (they were hanging on the outside of my backpack).
The flight was in the morning and after so much ocean, suddenly the shore appeared. However, it was very cloudy, I was a bit disappointed. After all the procedure regarding the Covid test, I headed to the city. I chose to walk, even though I was carrying a huge backpack. It started to rain, I tried to hitchhike, but it was obvious that I was shy, so no one took me seriously, and I continued on foot. It took me over an hour, since I didn’t know the way, the phone didn’t function very well, so I didn’t even use the online maps, but somehow intuitively followed the signs to the “civilization”, and the traffic signs pointing to the city. On the way I asked the locals for the street where was the hostel, but many of them had no idea how to guide me, even though it was in the center and the city is not big. In addition to all this, I was finally convinced of what I had heard so far. The people of the Azores speak an incomprehensible Portuguese. I had the opportunity to hear it in some recordings, online materials, on various forums and even in Lisbon from the people who are originally from the island, but I would hear a short sentence and that was all. Now I really needed to face that accent and understand what they were trying to tell me. It was such a strange feeling. I’ve always found it incredible that you can’t understand a language you know just because people pronounce some vowels differently. Of course, eventually I was getting the point, but that first interaction stuck in my mind.
I was walking the streets and noticed a pretty quiet city, as if I were in a small town. I finally found the hostel. It was very nice, I thought it was incredible and funny that there was even a Croatian woman working at the reception, so we started to talk. In the courtyard was a pool, where I jumped, although it was raining outside. Everyone talked about how great it is to meet other people in the hostel and visit the place together. On that first day, I felt quite lonely and was afraid that I wouldn’t see much since I hadn’t organized the trip well. I didn’t know where I would sleep after those 3 nights at the hostel. Should I also book for the rest of the evenings? Where should I put my tent? I also thought it wouldn’t be fun since I didn’t meet anyone in the hostel. From that very afternoon I was able to understand the climate of the island in the middle of the Atlantic Ocean. It was cloudy often, and suddenly the sun would appear. It rained almost every day, although there were also short showers. Luckily, while I was camping the weather was great!
My impression changed quickly when I met a Slovenian girl at the reception who introduced me to the rest of the people in the hostel and the very next day, at breakfast, we created a group that would go on daily trips. I was with a Turkish man (we realized we worked in the same company in Lisbon), a US woman, a German, a Portuguese, and a Canadian man who offered to rent a car so we could get to the places which were not that easy to reach.
DAY 1 – Lagoa do Caldeirão Grande and Lagoa das 7 Cidades
First of all, we wanted to visit something else before heading to the famous viewpoint in the town of “Seven Cities” where you can see the Green and Blue Lakes, so we stopped at Lagoa do Caldeirão, walked a bit to the top of a hill, and though I don’t think we even saw the lake, in front of us appeared the ocean on one side, and the green fields on the other. And that’s how almost every landscape looked in the Azores, or at least on this island I visited. Afterwards we headed to the “Lagoa das Sete Cidades”, by then the sun was already setting and we chose to visit first the abandoned hotel (Monte Palace) from which you can see the Green Lake and the Blue Lake (Lagoa Verde e Lagoa Azul). It’s a very strange feeling in the hotel, the carpets are still on the floor, you can see other parts of the furniture, and the walls are dilapidated. I have to admit I was afraid something would fall on my head. In several places it was written that entry is prohibited, but at the same time another 30 people could be seen at the top of the hotel and some of them were looking out the windows of different floors. The view is truly fantastic and I can only imagine the opulence it must have had when the hotel was open to guests.
Before I continue with other stories, I have to tell you that there is a flower that is the symbol of the Azores Islands, especially of this island that I visited: the hydrangea! All around you can see huge bushes of blue and pink hydrangeas, which were planted here to create a hedge and to make a barrier for cows (which are another symbol of the island) to cross the road.
From the hotel, more precisely from the Vista do Rei viewpoint, we went on a hike through the hills, in order to get to the city. We entered the city from the side where the Saint Nicholas Church (Igreja de São Nicolau) is located. I had the feeling that the walk took a long time, and that we also stopped at a lake, although I may have mixed up the days in between. Anyway, on the way back we were surrounded by forest and at that height we could rest our eyes, admiring the lakes from another perspective.
Towards the end of the day, we headed to the Ferraria Thermal Pools (Termas da Ferraria), and I can say it’s one of the most interesting places I’ve visited. I don’t have any photos because I decided to leave my camera on one of the rocks. There is nothing organized where you can leave your stuff, you are in the middle of the nature and all you have to do is to jump into the water. The sunset was magical and the water was warm, as it is thermal. In many places on S. Miguel it is the same, because it’s a volcanic area. You cross the part where are the rocks and you end up in the bay where you see ropes that people hold so they don’t get hurt by the rocks when a wave hits. It was impossible to swim, not only because of the crowd, but also because there were a lot of rocks and the waves were really strong, and it happened to me to lose control in the water for a second. All in all, this is really an experience I recommend to everyone. We stayed in the water until late because it was so hot and the sun was warming us up and shining on the top of our heads.
Na aldeia onde cresci, conhecia a maioria das pessoas e elas sabiam de mim. Enquanto minha mãe lia para mim o “Chapeuzinho Vermelho”, eu ouvia aquela famosa frase “Não fale com estranhos!”, mais tarde eu ouvia isso quando viajava ou saía da aldeia.
Quando fui para Lisboa, desejava de fazer uma viagem aos Açores também, queria muito ver aqueles tons de verde e conhecer a ilha no meio do Atlântico. Como tudo virou de cabeça para baixo em março daquele ano, percebi que só poderia viajar por Portugal continental e não poderia usar meu passaporte para ir a Marrocos como havia planeado.
No entanto, em meados de verão, as autoridades decidiram apoiar o turismo insular e ofereceram um teste de PCR gratuito a todas as pessoas que quisessem visitar o arquipélago. Uma amiga minha foi antes de mim, voltou cheia de entusiasmo, com os bolsos cheios de aventuras e histórias interessantes. Eu percebi que poderia fazer a mesma coisa. Sozinha e mesmo agora. Então decidi começar essa aventura. E esta foi, de verdade, a aventura da minha vida, de que estou consciente só agora, naquela época tudo parecia normal, agora percebo quanta coragem tive.
Um pouco antes disso, enquanto estava a visitar Coimbra, numa viela estreita, coberta de tecidos bordados, estava a olhar para o céu por aquelas franjas e buracos, e estava a fotografar as nuvens. Ao meu lado apareceu um homem, que só então percebeu o que havia acima da sua cabeça, e começou também a tirar fotos da mesma coisa. Como ele tinha uma câmara interessante, algo que eu queria ter, atrevi-me a perguntar qual era o modelo, e assim seguimos juntos pela rua. Disse-me que ele era de Coimbra, mas que vivia nos Açores há muitos anos e que agora vinha visitar o filho dele. Contou-me um pouco sobre a história da cidade e perguntou-me para onde é que eu estava a ir. Como não tinha planos para além de ouvir fado num restaurante famoso do centro, disse-lhe que queria ir àquele sítio. Ele me levou até lá e perguntou se eu gostaria de ficar mais um pouco e tomar um copo. Foi muito agradável, ainda tínha 2 horas de espera até ao espectáculo de fado, por isso combinamos de conversar um pouco mais. Pedimos uma cerveja, as bolhas evaporavam de nossos copos em direção aos guarda-sóis sob os quais estávamos sentados, e à nossa frente o empregado serviu, além do cinzeiro, a inteira Praça 8 de Maio, como se estivesse numa bandeja. As crianças corriam em volta da fonte e aspergiram-se com água, porque o sol estava a queimar e todos precisavam de um refresco.
O homem chamava-se Chico (Francisco) e deu-me um monte de dicas úteis sobre como visitar Portugal. Como fiquei sem bateria no telemóvel, ele escreveu o seu número de telefone no meu caderno. Disse-me para contatá-lo quando eu fosse às ilhas algum dia. Ele esfregou sal na minha ferida, e eu disse-lhe que esse é o meu grande sonho e que não vai se realizar por causa das restrições que existiam naquela época. O número dele ficou no caderno e duas semanas depois disso, comprei o bilhete para Ponta Delgada.
Comprei o bilhete e não fiz nenhum plano, que estranho. Era a primeira vez que fazia um teste de PCR e partia para a minha aventura de 10 dias nos Açores. De facto, visitei só uma ilha, São Miguel. Ouvi dizer que é necessário ter um carro por lá porque os autocarros não passam frequentemente e não se pode passear em todo o lado, mas pensei que aranjaria algo no final. Não tinha ideia de que isso aconteceria tão cedo. Nunca pensei que alcançaria meu sonho tão rápido. Emprestei uma tenda e todas as coisas necessárias para campismo da minha amiga (Obrigada, Olivera!), passei 2 horas na loja escolhendo a minha primeira mochila de campismo. Reservei as primeiras três noites no Out of the blue hostel onde também estava hospedada a amiga que mencionei no início, e imaginei que mais tarde encontraria facilmente um lugar para instalar a minha tenda.
Este texto está planeado há muito tempo, comecei a escrevê-lo em novembro e porque a Olivera (a amiga que mencionei acima) me disse que irá para os Açores em abril, decidi finalmente publicar este pequeno guia pela ilha de São Miguel feito por mim. É assim que me vou cumprir por me ter emprestado tudo o que pôde para sobreviver sozinha na ilha. Até me deu uns sapatos porque os meus foram roubados no autocarro do Porto para Coimbra (estavam pendurados do lado de fora da mochila).
O vôo era de manhã e depois de tanto mar, de repente apareceu a praia. No entanto, estava muito nublado, fiquei um pouco desapontada. Depois de todo o protocolo ligado ao teste de Covid, fui para a cidade. Optei por caminhar, mesmo que carregava uma mochila enorme. Começou a chover, tentei pegar uma boleia, mas era óbvio que estava com vergonha, ninguém me levou a sério, e continuei a pé. Demorei mais de uma hora, pois não sabia o caminho, o telemóvel funcionava terrivelmente, então nem usei os mapas online, mas de alguma forma segui intuitivamente os sinais para “civilização” e as placas de trânsito que apontavam para a cidade. Ao longo do caminho perguntei aos locais em que rua ficava o hostel, mas muitos não sabiam como me direcionar, mesmo que estava no centro e a cidade não era grande. Além de tudo isso, finalmente me convenci do que tinha ouvido até então. Os habitantes dos Açores falam um português incompreensível. Tive oportunidade de o ouvir em algumas gravações, materiais online, em vários fóruns e até em Lisboa, de pessoas originárias da ilha, mas ouvi só uma frase curta e isso foi tudo. Agora realmente tinha de enfrentar aquele sotaque e entender o que é que eles tentavam a dizer-me. Foi uma sensação muito estranha. Sempre achei incrível que uma pessoa não consiga entender uma língua que conhece só por causa de pessoas pronunciarem algumas vogais de maneira diferente. No final eu estava a entender o que é que me queriam dizer, mas aquele primeiro encontro ficou gravado na minha mente.
Andava pelas ruas e notei uma cidade bem tranquila, como se eu estivesse numa vila. Finalmente encontrei o hostel. Foi muito giro, achei incrível e engraçado que uma croata trabalhava na recepção e, claro, começamos a conversar. No pátio interno havia uma piscina, na qual saltei com o maior prazer, embora estivesse a chover lá fora. Todos falaram sobre como é bom conhecer outras pessoas no hostel e visitar aquele lugar juntos. Nesse primeiro dia, senti-me só e estava um pouco com medo de não ver muito por não ter me organizado bem. Não sabia onde dormiria depois daquelas 3 noites reservadas no hostel. Devo fazer a reservação para o resto das noites? Onde devo instalar a tenda? Ao mesmo tempo pensava que não seria divertido, já que não encontrei ninguém no hostel. Desde aquela tarde pude entender o clima da ilha no meio do Oceano Atlântico. Muitas vezes estava nublado e, de repente, o sol aparecia. Choveu quase todos os dias e tivemos aguaceiros. Felizmente, enquanto eu estava a acampar o tempo estava ótimo, que sorte!
Minha impressão mudou rapidamente quando conheci uma eslovena na recepção que me apresentou ao restante das pessoas do hostel e logo no dia seguinte, durante o pequeno almoço, formamos um grupo que faria passeios diários. Estive com um turco (damo-nos conta que trabalhávamos na mesma empresa em Lisboa), uma norte-americana, um alemão, um português e um canadiano que se ofereceu para alugar um carro para chegarmos aos lugares mais longes.
DIA 1 – Lagoa do Caldeirão Grande e Lagoa das 7 cidades
Queríamos visitar mais algo antes de nos dirigirmos ao conhecido miradouro de onde se podem ver as Lagoa Verde e Lagoa Azul na localidade das “Sete Cidades”. Então paramos na Lagoa do Caldeirão, caminhámos um pouco até ao pico de uma colina, e à nossa frente apareceu o oceano de um lado e as planícies verdes do outro. E assim eram quase todas as paisagens dos Açores, ou pelo menos desta ilha que visitei. Mais tarde rumamos ao local “Lagoa das Sete Cidades”, a essa altura o sol já se punha e optamos por visitar primeiro o hotel abandonado (Monte Palace) de onde se avistam a Lagoa Verde e a Lagoa Azul. É uma sensação muito estranha no hotel, os tapetes ainda estão no chão, existem também outras partes de mobiliário e as paredes estão parcialmente destruídos. Em algumas áreas tenho admitir que tive medo de que algo caísse na minha cabeça. Em vários lugares estava escrito que a entrada é proibida, mas ao mesmo tempo outras 30 pessoas podiam ser vistas no topo do hotel, outras olhavam pelas janelas de diferentes andares. A vista é realmente fantástica, e só posso imaginar a opulência que deveria ter quando o hotel estava aberto aos hóspedes.
Antes de continuar com o relato de outras coisas que visitei, devo dizer-vos que existe uma flor que é o símbolo dos Açores, especialmente desta ilha que visitei: a hortênsia! Podem-se avistar enormes arbustos de hortênsias azuis e rosas, que aqui foram plantadas para criar uma sebe e dificultar a passagem das vacas (que são outro símbolo da ilha) na estrada.
Do miradouro da Vista do Rei, fizemos uma caminhada pelas serras, para depois descermos e chegarmos ao referida freguesia. Entramos na cidade pelo lado onde se encontra a Igreja de São Nicolau. Tenho a impressão de que o passeio foi longo. Na volta fomos cercados pela mata e naquela altura pudemos descansar os olhos, admirando as lagoas de outro ângulo.
Pelo final do dia rumámos às Termas da Ferraria, e admito que é um dos lugares mais interessantes que já visitei. Não tenho fotos porque decidi deixar minha câmara em uma das pedras. Não há nada organizado onde possas deixar tuas coisas, estás no meio da natureza e tudo o que precisas fazer é saltar na água. O pôr-do-sol foi mágico, e a água estava morna, pois é termal. Em muitos lugares de S. Miguel é igual, sendo uma zona vulcânica. Passa-se a parte onde são as rochas e chega-se à baía onde se avistam cordas a que as pessoas se agarram para não baterem nas rochas quando uma onda as atinge. Era impossível nadar, não só por causa da multidão, mas também porque havia muitas pedras e as ondas eram muito fortes. Eu perdi o controle na água por um instante. Em suma, é de verdade uma experiência que recomendo a todos. Ficamos na água até mais tarde, pois estava uma temperatura muito agradável, e o sol estava a aquecer-nos e a brilhar cada vez menos em cima das nossas cabeças.